„Plecarea din ţară a fost ca o trecere prin moarte”

august, 2012

Visul libertăţii, interzis românilor în perioada comunistă

Un interviu tulburător cu părintele Simion Felecan, preot paroh la Parohia Ortodoxă „Buna Vestire” din München, realizat de Gabriela Palade.

  • „Nu peste mulţi ani, în pofida situaţiei actuale, România va fi o ţară în care foarte mulţi vor dori să trăiască”, crede preotul Simion Felecan.
  • Înaltul ierarh arată că emigraţia nu este pentru oricine. „E o adevărată artă să poţi lua viaţa de la început (…) Aventurierii şi introvertiţii sunt singurii care pot supravieţui. Aventurierii, pentru că ei sunt acasă oriunde, nu pun la suflet nimic, uneori riscă totul (…) Cei ce au reuşit ceva în ţară, au reuşit şi aici”.
  • Preotul Simion Felecan, alungat din România de practicile fostei Securităţi, i-a găsit pe românii din Germania „divizaţi, extrem de suspicioşi, atenţi la orice vorbă şi gest”.
  • Cea mai şocantă experienţă pentru preotul român, abia venit în Germania, a fost Oktoberfest-ul. „Familia care ne-a găzduit câteva zile, şi care ne-a ajutat la autorităţi, văzându-ne atât de răscoliţi sufleteşte, ne-a propus să mergem împreună la Oktoberfest. După ce am străbătut în lung şi-n lat întreg arealul, am fost invitaţi la o masă într-un cort imens, pentru a lua masa. Înăuntru – o veselie de nedescris. Mesele pline de bunătăţi, iar berea curgea de la o masă la alta. Într-un târziu au sosit şi porţia de pui şi halba de bere pentru fiecare. M-am uitat cu uimire la tot ce era pe masă şi pur şi simplu am început să plâng spre mirarea celor din jur. Toţi râdeau şi se bucurau, numai eu plângeam. Cunoscându-mă prea bine, preoteasa ştia de ce plâng şi a început şi ea să plângă. <<- Nu se poate! Nu mai înţeleg nimic din tot ceea ce se petrece în această lume. Cum e posibil ca, aici, în ţara care a declanşat şi primul, şi al doilea război mondial, să se trăiască într-o atât de de mare opulenţă, iar la noi să fie atâta mizerie, atâtea lipsuri, atâta suferinţă? Ce blestem poate să fie pe ţara noastră?>> (… ) Acesta a fost cel mai mare şoc, cea mai tulburătoare experienţă pe care am trăit-o încă din primele zile la München”.
  • „Am avut fericirea să cunosc oameni, puţini, de mare nobleţe sufletească, de care m-am legat sufleteşte, astfel încât n-am mai putut să-i părăsesc nici după evenimentele din `89 deşi mi-aş fi dorit să mă reîntorc imediat acasă. Şi aşa, iată, se împlinesc 25 de ani petrecuţi la München. Nu regret nimic, pentru că sunt conştient că aceasta a fost voia Celui ce m-a trimis în această misiune sfântă”, conchide părintele Felecan.

Reporter: Părinte, înainte de a pleca din România şi de a rămâne în Germania, eraţi preot la catedrala episcopală din Cluj. Aţi avut un motiv, care nu este vizibil în parcursul dvs. profesional, pentru care aţi simţit că trebuie să plecaţi din ţară, că nu mai puteţi continua la Cluj?

Pr. Simion Felecan: Înainte de a pleca din ţară eram eclesiarhul, superiorul, catedralei din Cluj. Dar, înainte de a ajunge în acest post, am parcurs un drum lung; am fost cântăreţ al catedralei; apoi, după terminarea studiilor universitare, episcopul de atunci al Clujului, P.S. Teofil Herineanu, m-a angajat ca secretar la cabinetul său personal, hirotonindu-mă diacon pentru catedrală, unde am slujit timp de 11 ani, iar apoi m-a numit preot şi eclesiarh. În catedrală am crescut, aici m-am format ca om şi slujitor al Bisericii. Şi pentru a vă răspunde cât mai concis, am să vă spun că, în septembrie 1987 am plecat forţat de împrejurări, cu o foarte mare durere în suflet. Plecarea aceasta a fost ca o trecere prin moarte. Iar singurul motiv pentru care am plecat a fost presiunea pe care Securitatea a făcut-o asupra mea. Alt motiv n-am avut. Voiau cu orice preţ să mă facă colaborator al lor, adică turnător. Prima tentativă în acest scop a fost în timpul studiilor, dar n-a ţinut nici atunci, şi nici după aceea.

Reporter: După plecarea dvs. a avut cineva din familie de suferit? Ce s-a întâmplat?

Pr. Simion Felecan: Întreaga familie. În primul rând copiii, părinţii, dar şi mulţi credincioşi. De noi, adică eu şi soţia, nu mai vorbesc pentru că ar fi prea multe de spus. Cei ce-au trecut prin acest Purgator ştiu despre ce este vorba, iar celor ce n-au trecut prin astfel de momente, e foarte greu să le explici, să te faci înţeles.

 „Am găsit românii din Germania destul de divizaţi, extrem de suspicioşi, atenţi la orice vorbă şi gest”

Reporter: Cum i-aţi găsit pe românii care trăiau în Germania în acele timpuri şi cum aţi reuşit să le câştigaţi încrederea? Ştim că în scurt timp de la sosirea dvs. ei v-au cerut să fiţi preotul lor.

Pr. Simion Felecan: Oricum, erau mai fericiţi decât cei rămaşi în România. Asta, aşa, ca să glumim puţin. Spre marea mea surprindere nu i-am găsit aşa cum mă aşteptam şi cum ar fi fost firesc să fie. I-am găsit destul de divizaţi, extrem de suspicioşi, atenţi la orice vorbă şi gest. Sufereau cumplit, unii motivaţi de sindromul spionitei. Acest fenomen a măcinat cel mai mult exilul românesc. Românii care trăiesc astăzi în Germania sau oriunde un lume n-au cum să-şi dea seama de starea românului de atunci. Cei ce fugeam din ţară aveam impresia că, odată trecută graniţa, am scăpat de toate problemele din România. Noi nu ştiam că Securitatea era la fel de prezentă ca şi în ţară. Uneori chiar mai prezentă. În ţară eram vizaţi doar unii, aici erau în colimator toţi, până la unul. Aici, Securitatea avea misiunea să menţină permanent o stare de suspiciune între noi toţi. Fiecare se temea de celălalt, uneori chiar şi atunci când erau prieteni. Or, să trăieşti permanent într-o astfel de stare nu e uşor. Iar pentru cei ce am avut privilegiul să lucrăm la postul de radio Europa Liberă, ochelarii securiştilor erau cu dioptrii mari şi fumurii.

Ca să vă răspund şi la partea a doua a întrebării, trebuie să vă spun că, iniţial, eu intenţionam să plec direct în America, dar slujind de câteva ori cu părintele Dumitru Popa de la Freiburg, un om minunat, un om înţelept şi cu multă deschidere faţă de cei ce veneam din ţară, Sfinţia sa mi-a încredinţat mie să oficiez slujbele de Sfintele sărbători ale Naşterii Domnului, deşi în acel moment eram trei preoţi români rămaşi la München. Am slujit toţi trei, iar dintre toţi oamenii s-au oprit la mine, rugându-mă să nu mai plec în America. Între timp, ceilalalţi doi şi-au găsit rostul lor în alte oraşe, iar eu am rămas la München. Ulterior, credincioşii mi-au spus că s-au interesat despre mine chiar şi la părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care era stabilit deja în America. Am să adaug faptul că, numai după câteva luni, mai precis la 25 martie 1988, de hramul parohiei noastre, a venit părintele Calciu la München, am slujit împreună şi a fost pentru mine ca o confirmare a încrederii pe care Sfinţia sa mi-a acordat-o atât mie cât şi credincioşilor cărora m-a recomandat. Părintele Calciu era – şi a rămas până la moarte – o autoritate morală incontestabilă în faţa tuturor românilor din lume, desigur, cu excepţia securiştilor care-l urau de moarte. Aveau pentru ce.

 „Pentru cei veniţi legal, Germania era izbăvirea, venirea într-o altă lume de care se puteau bucura. Şi noi veneam într-o altă lume, dar nu ne puteam bucura”

Reporter: Care erau greutăţile românilor ajunşi în Germania în acea perioadă? Erau marcaţi de faptul că pe numele lor fuseseră deja eliberate sentinţe în care erau numiţi trădători de ţară? Erau sfâşiaţi de dorul pentru toţi cei dragi pe care-i lăsaseră în România lui Ceauşescu?

Pr. Simion Felecan: Erau, distinsă doamnă. Vreau să vă spun că, atunci, erau mai multe categorii de refugiaţi: Erau cei ce, într-adevăr, nu mai puteau suporta regimul dictatorial comunisto-securist al lui Ceauşescu. Erau, apoi, cei ce căutau o lume mai bună, o viaţă mai liberă, un trai mai bun. Aici se încadrează oarecum cei refugiaţi din motive economice. Aceştia erau mai scutiţi de travaliul interior, de procesele de conştiinţă, de dramele sufleteşti … Erau, apoi, o categorie care venea legal, prin căsătorie şi cei de origine germană, care aveau alt statut, alt drum de parcurs, cu alte perspective şi posibilităţi. Aceştia erau cei mai puţin afectaţi. Pentru ei, era izbăvirea, venirea într-o altă lume de care se puteau bucura. Şi noi veneam într-o altă lume, dar nu ne puteam bucura de ea decât parţial, şi după un timp mai îndelungat. Mai exista o categorie specială; cei trimişi în misiune, securiştii care făceau pe exilanţii, dar care în realitate aveau misiuni speciale printre noi, exilaţii politici. Ca preot care cunosc în bună măsură psihologia oamenilor, mi-am dat seama imediat de prezenţa acestora printre noi. Mi s-a confirmat acest lucru după evenimentele din decembrie 89. Pe unii nu i-am mai văzut niciodată.

 „E o adevărată artă să poţi lua viaţa de la început (…) Aventurierii şi introvertiţii sunt singurii care pot supravieţui (…) Cei ce au reuşit ceva în ţară, au reuşit şi aici”

Reporter: Cum ne-aţi putea caracteriza, în câteva cuvinte, oamenii acelor vremuri? Îşi păstrau curajul, erau hotărâţi să se realizeze aici, în Germania, sau erau cuprinşi de remuşcări în cazul în care familia lor rămasă în ţară avea de suferit?

Pr. Simion Felecan: Aşa cum am spus mai înainte: fiecare cu interesul, cu caracterul, cu idealul său. Unii erau, într-adevăr, nişte luptători. Aceştia erau oamenii cu principii, cu conduită morală, cu idealuri nobile, cu un potenţial intelectual şi moral ridicat. Alţii, în schimb, urmăreau doar bucuriile imediate, să aibă bani, să-şi poată permite o maşină mai acătări, să-şi poată face concediile în Tenerife şi să epateze atunci când se întorceau în ţară. Desigur, e o adevărată artă să poţi lua viaţa de la început. Asta presupune un complex de aptitudini, uneori nonconformiste. Am sesizat încă din primele luni petrecute la München că „aventurierii” şi „introvertiţii” sunt singurii care pot supravieţui. Aventurierii, pentru că ei sunt acasă oriunde, nu pun la suflet nimic, uneori riscă totul … De cealaltă parte, introvertiţii, adică oamenii cu personalitate interioară, cu o credinţă puternică, lucrătoare, vie; oameni cu multă forţă interioară care-L au pe Dumnezeu cu ei şi în ei, oameni care au convingerea că fără Dumnezeu nu poţi face nimic bun. Aş mai adăuga ceva important: am ajuns la concluzia că omul nu-şi poate schimba prea mult propria personalitate, structura sa interioară, potenţialul său intelectual şi spiritual. De aceea, cei ce au reuşit ceva în ţară, au reuşit şi aici, iar cei ce au trăit cu iluzia că, venind într-o altă lume, ei înşişi vor fi altceva, s-au înşelat. Nu poţi fugi de propria ta umbră! Omnia mea mecum porto = Toate ale mele le port cu mine! Aşa am adus cu noi şi cele bune, dar şi cele rele. Or, ca preot, ca om care ai o misiune specială, ai de administrat un dar care ţi s-a dat – comoara Harului dumnezeiesc – e foarte greu când te afli în postura de a trebui să-l ajuţi pe altul, dar în acelaşi timp trebuie să te ajuţi pe tine însuţi ca să-l poţi ajuta pe aproapele tău. În aceasta constă greutatea misiunii preoţesti mai ales aici, în diaspora.

Reporter: Redaţi-ne o întâmplare care v-a impresionat în mod deosebit atunci când aţi ajuns în Germania.

Pr. Simion Felecan: 25 septembrie 1987 a fost ziua în care m-am prezentat autorităţilor de la München, cerând azil politic. Primul şoc l-am avut în momentul în care am predat paşapoartele. Am avut senzaţia că mi-am pierdut propria identitate. Dar cel mai dramatic moment l-am avut după câteva zile. Era în toi Oktoberfest-ul. Familia care ne-a găzduit câteva zile, şi care ne-a ajutat la autorităţi, văzându-ne atât de răscoliţi sufleteşte, ne-a propus să mergem împreună la Oktoberfest. După ce am străbătut în lung şi-n lat întreg arealul, am fost invitaţi la o masă într-un cort imens, pentru a lua masa. Înăuntru – o veselie de nedescris. Mesele pline de bunătăţi, iar berea curgea de la o masă la alta. Într-un târziu au sosit şi porţia de pui şi halba de bere pentru fiecare. M-am uitat cu uimire la tot ce era pe masă şi pur şi simplu am început să plâng spre mirarea celor din jur. Toţi râdeau şi se bucurau, numai eu plângeam. Cunoscându-mă prea bine, preoteasa ştia de ce plâng şi a început şi ea să plângă. <<- Nu se poate! Nu mai înţeleg nimic din tot ceea ce se petrece în această lume. Cum e posibil ca, aici, în ţara care a declanşat şi primul, şi al doilea război mondial, să se trăiască într-o atât de de mare opulenţă, iar la noi să fie atâta mizerie, atâtea lipsuri, atâta suferinţă? Ce blestem poate să fie pe ţara noastră?>> Îmi făceam procese de conştiinţă gândindu-mă la cei trei copii rămaşi la Cluj, despre care nu ştiam ce mai au pe masă, iar eu … Acesta a fost cel mai mare şoc, cea mai tulburătoare experienţă pe care am trăit-o încă din primele zile la München. Au urmat, desigur, şi altele.

Am avut, în schimb, şi experienţe fericite. Am cunoscut o altă lume şi, din această lume, am reuşit să înţeleg cât de complexă este lucrarea lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi. Am avut fericirea să cunosc oameni, puţini, de mare nobleţe sufletească, de care m-am legat sufleteşte, astfel încât n-am mai putut să-i părăsesc nici după evenimentele din `89 deşi mi-aş fi dorit să mă reîntorc imediat acasă. Şi aşa, iată, se împlinesc 25 de ani petrecuţi la München. Nu regret nimic, pentru că sunt conştient că aceasta a fost voia Celui ce m-a trimis în această misiune sfântă. Vedeţi, şi pe mine m-a trimis Cineva, dar m-a trimis să zidesc, nu să risipesc, nu să dezbin, nu să mă aflu în treabă, vorba lui Petre Ţuţea.

Reporter: Puteţi să ne povestiţi despre colaborarea cu Europa Liberă? Ce simboliza această instituţie mass-media pentru românii acelor timpuri?

Pr. Simion Felecan: Colaborarea cu acest post de radio, unic în felul sau, a fost, zic eu, plăcută şi fructuoasă. Colaborarea a durat 8 ani, din primele luni petrecute la München şi până în ziua plecării la Praga. Eram patru preoţi care transmiteam predica duminicală: pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, pr.Viorel Mehedinţu, monseniorul Octavian Bârlea din partea Bisericii Unite şi subsemnatul. Eu, însă, am colaborat şi la emisiunea „Lumea Creştină” a domnului Nicolae Stroescu Stănişoară şi doamna Doina Alexandru, la „Tinerama” lui Max Bănuş, şi altele. Uneori eram pe post de „springer”, adică ori de câte ori era nevoie de o emisiune mai specială, eram solicitat. Pe perioada evenimentelor din `89, am trăit momente unice, de nedescris, împreună cu toţi cei din Departamentul românesc. Am avut, de asemenea, bucuria şi privilegiul să fiu prezent la Primirea Majestăţii sale, Regele Mihai, de către directorul american. De asemenea, am fost prezent la ultima vizită pe care a făcut-o Principesa Ileana a României – maica Alexandra.

Reporter: L-aţi cunoscut pe Ion Ioanid, cel care a făcut 12 ani de temniţă pe vremea comuniştilor, şi care, la 5 ani de la eliberare, a ajuns în Germania, unde a cerut azil politic şi a lucrat peste 20 de ani la Europa Liberă, scriind „Închisoarea noastră cea de toate zilele”? Cât de apropiat aţi fost de acest om şi ce v-a impresionat cel mai mult la el?

Pr. Simion Felecan: Nu numai că l-am cunoscut pe Ion Ioanid, dar am fost şi foarte apropiat de el până în ultima clipă a vieţii sale pământeşti. Eu l-am înmormântat şi pe el, şi pe soţia sa, Nora. A fost şi membru în Consiliul parohial. Venea aproape duminică de duminică la biserică. Ion Ioanid a fost un luptător, un om foarte dârz şi neclintit în principiile sale. În grupul de prieteni era deosebit de agreabil şi omenos, glumeţ şi deschis. Marele meu regret este că nu avem un cimitir românesc aici, la München. Ia închipuiţi-vă că i-am avea pe toţi la un loc, pe Vlad Georgescu, George Ciorănescu, Ion Ioanid, Constantin Nagacevschi şi mulţi alţii, care-şi dorm aici somnul de veci şi cărora eu le-am împărtăşit ultima binecuvântare a Bisericii, pentru veşnicie.

Reporter: Aţi afirmat, în predica de la înmormântarea sa, că „Ion Ioanid nu s-a temut de nimeni şi de nimic. Nu s-a temut niciodată de securişti, nu i-a fost frică nici de torţionari. Nu i-a fost frică nici de delatori şi mincinoşi, nu s-a lăsat copleşit nici de boală şi nici chiar de moarte”. Este curajul o trăsatură definitorie a celor care au fugit din ţară înainte de 1989?

Pr. Simion Felecan: Este! Cum să nu fie? Nu curaj se numeşte puterea de a te împotrivi unui sistem cum a fost sistemul comunist sau nazist, unor principii care-ţi dăunează ţie şi semenilor tăi, unei lumi în care nu te regăseşti sub nicio formă, unei lumi care nu-ţi aparţine? Uneori a fost nevoie de un curaj nebun. Or, Ion Ioanid a fost unul dintre cei ce-au dovedit acest curaj nebun.

Puţini din cei ce au participat la slujba de înmormântare ştiau, de fapt, motivul pentru care am acentual eu aceste trăsături fundamentale ale caracterului său, ale personalităţii sale. Spun pentru prima dată acest lucru. Cu câteva ore înainte de moarte sa, m-am dus să-i fac rugăciunile îndatinate. La căpătâiul său era o doamnă, o cunoştinţă de-a sa. N-am intrat bine şi, văzând că eu mă pregătesc pentru rugăciune, mi-a şoptit la ureche: <<Aveţi grijă, vorbiţi încet să nu vă audă, să nu se sperie de moarte>>. M-am uitat la dânsa şi am rugat-o, tot încet, să iasă pe coridor spunându-i: <<Ion Ioanid nu s-a speriat de nimic în viaţă, şi o să se sperie de o rugăciune, de un preot?! >> A ieşit femeia afară şi am rămas numai eu, el şi Bunul Dumnezeu. I-am făcut rugăciunile de dezlegare şi aşa a plecat, tot neînfricat, în lumea veşniciei. Sincer să fiu, m-a tulburat atitudinea doamnei respective, şi de aceea am ţinut să-i amintesc, acolo pe marginea gropii, că eu l-am cunoscut mai bine pe Ion Ioanid, şi că lui nu i-a fost frică nici de moarte. El trecuse prin moarte de nenumărate ori, el sfidase moartea şi pe toti cauzatorii de moarte.

Reporter: Faţă de ce aţi trăit înainte, credeţi că acum libera circulaţie a românilor a schimbat atmosfera în diaspora românească, din punct de vedere al unităţii, comuniunii, sentimentelor dintre oameni?

Pr. Simion Felecan: Schimbările sunt profunde şi radicale. Situaţia de astăzi e total diferită de cea de atunci. Atunci a fost un anumit fel de probleme, acum sunt altele. Fiecare suntem chemaţi să gestionăm prezentul nostru, ceea ce trăim zi de zi şi clipă de clipă. Prin urmare, şi vremurile sunt altele şi, desigur, şi oamenii sunt altfel. Totul este într-o permanentă transformare. Este totuşi extrem de îngrijorător femonenul actual al împrăştierii oamenilor. Dar şi acest fenomen are părţi bune şi părţi rele. Nu ştim ce ne rezervă viitorul. În acest sens spun şi eu ceea ce spunea un mare gânditor german: ”Fie binevenită viaţa, orice ar aduce ea”. E frumos şi mângâietor în acelaşi timp.

 „Nu peste mulţi ani, în pofida situaţiei actuale, România va fi o ţară în care foarte mulţi vor dori să trăiască”

Reporter: Ce le-aţi transmite românilor din ţară, dar şi celor din Germania?

Pr. Simion Felecan: Celor din ţară am să le spun că, dacă n-au reuşit să-şi cunoască ţara şi valorile ei, vor reuşi acest lucru după ce vor pleca departe de ea. Cu cât se vor depărta mai mult de ea, cu atât li se va părea mai frumoasă şi mai preţioasă. Aşa cum se întâmplă atunci când priveşti un tablou într-o expoziţie.

Celor din diaspora le-aş spune să nu închidă cu cheia uşa la plecare, că s-ar putea să trebuiască să se întoarcă, poate uită ceva, acolo, acasă. Cine ar fi crezut vreodată că saşii se vor întoarce acasă după 1000 de ani? Important pentru noi, cei din diaspora, este să nu ne pierdem identitatea. Saşii şi şvabii sunt un bun exemplu în acest sens. Or, Bisericii tocmai acest rol important îi revine, desigur, după cel sacramental, de mântuire a fiecărui credincios.

În condiţiile de astăzi poţi să fii foarte simplu şi credincios creştin ortodox, şi român adevărat, indiferent unde ţi-ai ales să trăiesti în lume. Important, foarte important, este să nu-ţi pierzi identitatea, credinţa, dragostea de neam şi de valorile spirituale, morale şi culturale ale poporului tău. Eu am fost şi am rămas un optimist. Nu peste mulţi ani, în pofida situaţiei actuale, România va fi o ţară în care foarte mulţi vor dori să trăiască. Să dea Dumnezeu să ne vedem bucuroşi pe prispa casei, în vatra neuitaţilor noştri părinţi şi strămoşi.

Nota reporterului:

Acum mai bine de 20 de ani, emigrarea putea să aducă sfârşitul. Al celui care fugea sau al familiei, care putea fi încadrată la „tăinuire” şi interogată de Securitate. Mulţi români n-au mai ajuns să-şi împlinească visul emigării, sfârşind ori împuşcaţi, ori la Aiud sau la Canal. La rândul lor, puţinii care au reuşit să plece din România acelor timpuri au rămas marcaţi pe viaţă.

Majoritatea celor aflaţi în Germania de zeci de ani ocolesc subiectul emigrării, evitând să-şi reamintească modul în care au ajuns aici. Cei cu rădăcini germane, care au plecat legal din România, au ajuns în Germania doar cu o valiză, dacă nu cumva s-a rătăcit şi aceea pe drum. Locuinţa din România le-a rămas la stat iar, dacă au existat despăgubiri, acestea au fost de nimic. Au pornit de la zero, iar când acest lucru s-a întâmplat pe la 30-40 de ani, nu le-a fost prea uşor, mulţi având şi copii. Alţi români şi-au urmat în Germania soţul ori soţia, dar acest lucru s-a întâmplat după ani şi ani de aşteptare în ţara lui Ceauşescu.

Alţii au trăit, când au fugit din România, frica animalică de a fi împuşcaţi la graniţă, prinşi şi predaţi autorităţilor. Ei mai au şi acum coşmaruri. Cum e să pleci, de pildă, într-un tren de marfă, fără să ştii exact unde vei ajunge? Cum este să treci Dunărea înnot şi să speri că nu vei fi prins? Cum este să stai luni de zile în lagăr, în hale pline de oameni, sperând că mai rezişti? Cum este să trăieşti cu gândul că nu te vei mai putea întoarce prea curând sau niciodată la tine acasă? Unii dintre emigranţi şi-au lăsat acasă părinţii bolnavi, care s-au şi stins după plecarea lor, alţii au abandonat în ţară iubiri neîmpărtăşite. Pe vremea aceea, între cele două lumi nu exista cale de întoarcere. Singura cale de comunicare erau scrisorile (scrise cu prudenţă) şi câte o convorbire telefonică ascultată întotdeauna (familiile celor fugiţi din ţară erau „sub observaţie”). Veştile venite din ţara bolnavă erau bune, fiindcă nu puteau fi altfel, de frica Securităţii. „Ziceam că ne e bine şi dacă ne era rău, ce era să-i mai întristez pe copii”, avea să spună o mamă, peste ani. O mamă care a suferit cumplit, înainte de 89, fiindcă copiii săi au vrut să respire în libertate. Acestea sunt urmele a zeci de mii de destine umane, secvenţe din poveşti cunoscute.

Astfel de drame ne-ar putea fi povestite cândva chiar de către autori, pentru a le transmite mai departe cititorilor noştri. Istoria nu trebuie uitată.

Romaningermania.ro este un spaţiu pe care îl pot folosi toţi cei care vor să-şi facă publică dramatica poveste a fugii din ţară. Copiii noştri trebuie să ştie că, pentru a ajunge din România în Germania, în acei ani nefericiţi, nu era suficientă logarea pe site-ul unei companii de aviaţie şi cumpărarea biletului de avion cu un simplu click, aşa cum se întâmplă acum.


 

Tags: , , , , , , , , ,

26 Comentarii la „Plecarea din ţară a fost ca o trecere prin moarte”

  1. Un preot deosebit în iulie, 2012 la 8:16 pm

    Un preot care merita cunoscut! Au noroc cei care il au in preajma!

  2. Octavian PAUN în iulie, 2012 la 7:50 am

    Distinsa GABRIELA,
    Azi 02.07.2012 am publicat in ziarul/Radio online: http://www.radiometafora.ro ,
    Astept si alte materiale jurnalistice despre activitatile romanilor in GERMANIA pentru a fi cunoscute si de romanii din U.S.A si nu numai.
    Cu respect
    Octavian PAUN din Seattle,WA,U.S.A
    Noi am infiintat AMJRP-AsociatiaMass-media&Jurnalistilor Romani de Pretutindeni cu sediul in Montreal /CANADA si va astept si pe d-voastra pentru ca impreuna si glasul nostru sa fie luat in considerare si de autoritatile romane.

    • Gabriela Palade în iulie, 2012 la 9:32 pm

      Va multumim pentru publicarea/difuzarea materialului.

      Cu stima,
      G.P.

  3. Adi în iulie, 2012 la 4:01 pm

    Mare curaj sa treci granita pe timpul lui ceasca……la fel de mare si sa treci granita de vest dupa revolutie. Daca pana la revolutie trageau dupa tine cu gloante cei ce pazeau granita romanicei, dupa revolutie trageau cei-si pazeau frontierele(vestice) de emigranti. Odata cazuta balanta afaceristi versus totalitaristi(la fel sint amandoua categoriile, doar ca in vest ai senzatia de libertate…daca vreti va dau exemple de sa va puna zdravan pe ganduri), cstigatorii afaceristi au stiut la fel de bine sa expuna ”libertatile” preferential. Dreptul omului, libertate, e.t.c. slogane pe care le-am auzit si dincolo sub alta forma: egalitate, partid, epoci de diamant s.a. Realitatea este ca traim intr-o lume a dracu de ipocrita si intorcandu-ma in trecut……..mare diferenta nu e intre dominarea imperiala fortata si dominarea prin subjugare economica, materialul e acelasi, diferenta o face modul acapararii…..nu mai e consulu sau principele, e o alta forma de principe, roman sau strain in pozitii determinate. Evolutie? Tehnic…da, caracterul pare sa ramana acelasi de neandertal, fie ca privesti in vest est nord sau sud. Dumnezeu? N-are nici o vina nu a blestemat pe nimeni cu nimic…..e rezultatul propriilor actiuni ale maimutei(egoism, lasitate, adulatie, e.t.c. ”calitati” pe care maimuta poate nu le are pe toate, dar profit de informatii posibile ca omul din maimuta a progresat, tocmai ca sa punctez, gradul de evolutie).
    S-a facut o partajare a lumii in 2. Interesul personal majoritar a iesit invingator, pentru ca cele minoritare, comuniste, aveau deja totul si nu aveau de pierdut nimic, ca doar nu le baga mana cineva in buzunarul lor, singura lor atributie era sa-si pastreze prin opresiune ”donatorii”.
    Ce sa-i spun stimata doamna sau domn preot copilului meu? Ca l-am procreat intr-o lume unde minciuna, inselaciunea, falsitatea, opulenta, ipocrizia, are valoare mai mare daca e din tara unde s-a nascut??? Ca daca e din in alta tara…..nu-i bine nici asa…daca e bun si increzator e prost? Ce sa-i spun…cat am avut eu de suferit de pe urma unui regim si sa ma intrebe daca regimul astalalt e mai bun? Un lucru voi stii cu siguranta sa-i spun: daca vrei sa traiesti printre oameni, fi om…..daca vrei sa traiesti printre jigodii fii jigodie indiferent de politica de moment. Daca va dori sa traiasca printre oameni, spatiul i se va ingusta dramatic si va realiza ca…..minoritatea poate reprezenta ea un pas spre evolutie, insa cam mare pretul de a fi Isus Cristos….poate e mai bine sa-l invat sa fie jigodie….poate e bine si voi sa va invatati copii sa fie jigodii. Asa…le vom asigura un viitor stralucit :) )))))))) Sa fim cu totii jigodi, caci bun inseamna sa fi slab si prost!

    • G.P. în iulie, 2012 la 12:20 pm

      Se vede ca e scris “cu naduf”. Chiar si asa, banuiesc ca ii veti spune copilului- ca fiecare parinte- sa fie OM, indiferent de oamenii pe care ii intalneste. In Germania sau in Romania (asta e mai putin important).
      Si, din cate stiu din alta postare, aveti copil bun (si apreciat la scoala).
      G.P.

      PS Mi-ar placea sa mai fiu REPORTER cu astfel de interlocutori…

  4. Adi în iulie, 2012 la 4:19 pm

    Am recitittttt….:(
    O rectificare, pentru carcotasi:
    ”Ce sa-i spun stimata doamna REPORTER sau domn preot copilului meu?”
    Sa nu se inteleaga gresit, caci iar imi iau critici ca n-am stiut sa ma fac inteles. Restul…tine de iq-ul fiecaruia in parte.

  5. Adi în iulie, 2012 la 4:38 pm

    Revin cu inca un comentariu….si e ultimul daca nu-mi iau suturi nemotivate:
    „Nu peste mulţi ani, în pofida situaţiei actuale, România va fi o ţară în care foarte mulţi vor dori să trăiască”
    …..fals, cat se poate de fals! Nu stiu peste cat de multiiiii ani, insa realitatea face ca or sa fie foarteeeee multi. O arata o tara ca grecia, unde productia e turism si ceva portocale, masline, iar importurile sunt netaxate vamal(de unde nu???, ar castiga statul) iar exporturile si turismul nu aduc un profit mai mare ca banii dati pe importuri. Ca un joc de monopuly, daca nu se fabrica bani….la un moment dat, toti banii se strang intr-un singur loc…:)..). La fel si spania…italia….si altele care urmeaza. Cum isi vor plati datoriile daca exportul este mai mic ca valoarea importului? Banii….trebuie dati si statul traieste de pe urma impozitalor si taxelor propriilor cetateni. Efectul scontat: colaps! Bani putini, cumparaturi putine, cumparaturi putine, somaj, somaj, buget mic…s.a.
    Revenind la romanica….in afara de faptul ca e sclavul ad literam al europei, ce va mai vinde cand nu va mai avea paduri si alte resurse? Mama?:))))….Am sfarsit demult sa mai nazuiesc in visuri irealizabile, pentru ca intotdeauna logica a avut efectul scontat. 1+1=2!

  6. Maria în iulie, 2012 la 8:55 pm

    Candva, poate voi povesti. Mi e greu si sa mi aduc aminte cum a fost!
    Maria

  7. Ralf Genort Alexer în iulie, 2012 la 2:48 pm

    Respect si consideratia pt. cugetarile si parerile personale ale parintelui Simion Felecan!

    Fara indoiala ca dansul a spus din inima si sincer ce a simtit cand a venit in Germania, CA ROMAN, ce a trait si cum a inteles dansul viata de aici.

    Se poate insa spune ca experienta si valorile morale si conceptiile d-lui nu se pot aplica
    la toti cei care au emigrat in Germania. Mult mai potrivit se poate spune ca asta este experienta d-lui si ceea ce a simtit d-lui dupa venirea in Germania.

    Parintii si buncii mei de ex. au facut experiente si mai triste

    1) Deportarea germanilor din Romania in Uniunea Sovietica (in limba romana)

    http://ro.wikipedia.org/wiki/Deportarea_germanilor_din_Rom%C3%A2nia_%C3%AEn_Uniunea_Sovietic%C4%83

    2)
    Deportarea svabilor din Banat in Baragan (in limba romana)

    http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/deportati-in-propria-tara-85915.html

    3) Deportarea germanilor din Romania in Uniunea Sovietica (in limba germana)

    http://de.wikipedia.org/wiki/Verschleppung_von_Rum%C3%A4niendeutschen_in_die_Sowjetunion

    4)Deportarea svabilor din Banat in Baragan (in limba germana)

    http://www.kulturraum-banat.de/Kriegsfolgen/Baragan/Baragan.htm

    Cu toata consideratia si respectul cuvenit pt. d-nul preot Simion Felecan, au existat
    *** cetateni romani *** deportati in Uniunea Sovietica sau chiar in propria lor tara
    (in Baragan) si care au plans pt. motive mult, mult mai grele decat “depravarea” pe care Domnia-Sa a gasit-o la Oktoberfest si unde mii si mii de germani se simt absolut minunat.

    Cu deosebita stima pt. parintele parintelui Simion Felecan,

    Ralf Genort Alexer
    Germania

  8. [...] Un interviu tulburător cu părintele Simion Felecan, preot paroh la Parohia Ortodoxă „Buna Vestire” din München, realizat de Gabriela Palade. Versiunea originala [...]

  9. Realitatile de atunci în iulie, 2012 la 10:09 am

    Avea dreptate parintele Simion Felecan, cei care nu au trait acele intamplari, nu pot intelege.
    Si nici chiar sasii si svabii veniti legal in Germania, care aveau alt statut, erau altfel primiti- alte conditii, ajutoare, etc.

    Cine nu a trait calvarul acelor ani, nu poate intelege. Ba chiar poate minimaliza pericolul la care se expuneau cei de atunci, cum se intampla in unele raspunsuri de mai sus.
    Cine a fugit atunci (unii, prinsi si batuti crunt in puscarii, in ani de temnita grea mai exact, au incercat si au reusit pana la urma), a facut-o pentru ca au iubit libertatea mai mult decat propria viata.

    Numai lunile de lagar (in care oamenii erau rosi de indoiala, vor putea pleca mai departe sau vor fi trimisi inapoi- unde stiau ce ii asteapta?), povestite, ar umple pagini intregi.

    Copiii si nepotii ar trebui sa stie! Poate ar pretui atunci mai mult lucrurile cu adevarat importante…
    Ioan

    • Ralf Genort Alexer în iulie, 2012 la 9:25 pm

      S-ar putea sa aveti dreptate.

      Mai ales ca Herta Müller o nesimnificativa scriitoare nascuta in Romania, a primit
      premiul Nobel pt. cartile ei legate de tragedia “trairilor” din Romania cu Securitatea
      romana.

      Dar probabil ca Herta Müller si altii ca ea, au fost in Romania favorizati de Securitate
      si drept recomepnsa li s-a dat “aici” premiul Nobel pt. literatura ;-) ))

      F. multi din minoritatea germana din Romania au trait clipe de groaza in Romania,
      fiind mult mai “abitir” in focusul Securitatii decat altii.

      Au fost sute de oameni din randurile populatiei minoritatii germane din Romania ce
      au traiat un calvar de nedescris in puscariile si lagarele despre care nu se scria nimic
      ale Securitatii.

      Si asta..ca cetateni romani, pana sa ajunga candva in Germania.

      Calvarul pe care unii, dintr-un motiv sau altul, l-au trait in Germania, altii au avut
      marele ghinion sa-l traiasca “acolo” in Romania unde altii …. nu cunosteau multe din problemele lor. Pt. ca aveau alt statut. Acolo in Romania.

      Comunismul nu a fost pt. nimeni din oamenii de rand… un rai….

      Cu deosebita stima,

      Ralf Genort Alexer

  10. Eroi în iulie, 2012 la 10:18 am

    Avem si astazi nevoie de oameni precum Ion Ioanid! Evocarea acelor timpuri ne aduce multe invataminte si exemple, daca citim cu atentie.
    Multumim parintelui care ne intoarce in atmosfera acelor vremi… Nu ar trebui sa uitam atat de repede!!!!!!!
    Maria

  11. Christian Misail în iulie, 2012 la 7:15 pm

    Domnule Ralf Alexer (numele Dvs. i-mi aminteste pe bune de o persoana, dar nu mai stiu in ce context) nu numai ca aveti dreptate in privinta Securitatii si a minoritatii
    germane din Romania, dar eu am avut onoarea sa cunosc personal pe unul din membrii
    Aktionsgruppe Banat. A-ti auzit de aceasta grupare? Banuiesc ca a-ti fii pomenit-o in
    randurile Dvs. de mai sus, daca a-ti fii avut cunostiinta de ea. Banuiesc.

    Ar fii multe de povestit despre miscarea de adevarata rezistenta pe care a desfasurata
    acesta grupare in Romania. Mai ales pt. faptul ca multi germani din Romania au ajuns
    pt. te miri ce in vizirul Securitatii.

    http://www.adevarul.ro/locale/timisoara/Scriitorii-Securitatea-Timisoara-Aktionsgruppe-Banat_0_687531643.html

    +
    +

    http://www.dw.de/dw/article/0,,6093322,00.html

    Referitor la “statutul” pe care unii sasi si svabi din Romania l-ar fii avut in
    Germania, va recomand, d-le Ralf, sa cititi articolul

    http://www.ziare.com/international/stiri-externe/un-roman-al-hertei-muller-aruncat-intr-o-galeata-cu-sange-in-direct-la-tv-921793

    Asa cum ve-ti citi si in linkul de mai jos, destinul comunităţii germane din România, după intrarea ţării în tunelul dictaturii comuniste, a produs o istorie tragică, în care mii de etnici n-au avut altă şansă decât să plece. S-a vorbit despre deconstrucţia sistematică a unei părţi de România şi despre dislocarea unui capital cultural imens.
    S-au pierdut pe drum identităţi, au rămas în urmă memorii, s-au ridicat nenumărate ziduri, iar rana a rămas, în toţi anii care au urmat, deschisă.

    http://www.napocanews.ro/2010/01/informatorii-securitatii-s-au-retras-la-pensie-in-germania.html

    Referitor la rolul Bisericii Ortodoxe in relatiile cu Securitatea, cititi va rog,
    pe linkul de mai jos, unele “mici amanunte”.

    Cu atat mai mare este meritul parintelui Simion Felecan ce nu s-a pretat la astfel
    de jocuri murdare cu Secuirtatea. Toata admiratia pt. un astfel de preot!

    http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/historia-biserica-securitate-relatii-supraveghere-BOR_0_507549516.html

    In alta ordine de idei: A-ti auzit de preotul evanghelic si scriitorul Eginald Schlattner
    originar din Romania? Uitati-va pe link-urile de mai jos

    http://m.rfi.ro/articol/stiri/cultura/un-scriitor-urmarit-securitate

    +

    http://ro.wikipedia.org/wiki/Eginald_Schlattner

    +

    http://www.rasunetul.ro/parintele-scriitor-eginald-schlattner-la-79-de-ani-ii-apropie-pe-detinuti-de-dumnezeu

    Au fost preoti evanghelici, d-le Ralf, ce au facut sub cizma Securitatii ani de inchisoare
    in Romania. Inainte de a putea pleca in Germania.

    Astia n-or fii plans????

    In persoana si personalitatea unui preot catolic de o inalta valoare morala, cum a fost
    de ex. d-l Rafael Haag, avem un exemplu extraordinar de oameni ce si-au sacrificat viata
    si libertatea pt. valorile lor morale in timpul dictaturii fascistiilor rosii din Romania.

    http://www.europalibera.org/content/article/2120928.html

    Da, aveti dreptate d-le Ralf. Este de admirat cu adevarat parintele Simion Felecan, dar
    desi Domnia Sa este unul dintre putinii, totusi nu este singurul reprezentant de cinste ai clericilor din Romania.

    Repect tuturor acelor preoti, care prin valorile lor morale si comportamentul lor ce le-au
    cerut in viata mari sacrificii, au putut ramane integrii, in vremurile tulburi ale
    dictaturii comuniste.

    Christian Misail
    Jud. Brasov

    • Ralf Genort Alexer în iulie, 2012 la 10:03 am

      Va multumesc pt. raspunsul Dvs. d-le Misail.

      Intr-adevar nu am cunoscut f. multe lucuri din cele pe care le specificati aici.
      Nu trebuie sa uitati ca sant plecat de 30 de ani din Romania.

      Dupa parerea mea, nu se pune PRIMORDIAL problema de a spune ca suferinta unui om, de
      ex. suferinta parintelui Simion Felecan, s-ar putea relativa pt. ca si altii au suferit
      cel putin la fel de mult, daca nu chiar mai mult decat dansul.

      NU. Dansul a platit f. scump faptul ca nu a vrut sa colaboreze cu Securitatea.

      Dar nici nu se poate GENERALIZA suferinta pe care a trait-o d-l Simion Felecan, spunand
      ca in majoritatea cazurilor celor emigrati in Germania, asa ar fii fost ca si in cazul
      d-lui.

      A-ti parasii propria tara, unde te simti “la tine acasa” si unde “este locul tau” pt.
      a te duce pe meleaguri straine, nu este deloc usor, mai ales pt. un preot integru.

      Exemplele pe care le dati Dvs., si pt. care va multumesc, sant intr-adevar interesante
      si cutremuratoare in acelasi timp. Fara indoiala.

      Cunosc f. bine atat mentalitate germana cat si cea romana.

      Nu se poate spune ca una dintre mentalitati este “mai buna” sau “mai rea”, fereasca
      D-zeu. Dar sant complet diferite. “Costumul mentalitatii germane” este croit pt. alta
      tara, cu alta istorie, cu alte traditii, cu alta dezvoltare economica si culturala si
      cu alta legislatie. Si tot asa se poate spune despre mentalitatea romana.

      Nu s-a trecut numai o “frontiera de stat” din Romania in Germania ci si o “frontiera
      a mentalitatilor”, a legislatiei, a structurarii societetii de aici in comparatie cu cea
      din Romania etc.

      Dupa anii 1945, enorm de multi cetateni romani de nationalitate germana, ce traiau
      in Romania au fost ostatici si “persona non grata” in propria lor patrie.

      Ceea ce nu se poate afirma decat f. putini cetateni romani de nationalitate romana
      si daca totusi, numai pt. aceia ce au fost in opozitie politica.

      Multi cetateni romani de nationalitate germana si-au pierdut “identitatea” in Romania,
      prin deportari, prin inchisorile Securitatii SAU prin sicanele Securitatii SAU prin
      sicanele UNORA dintre “compatrioti”.

      Scarba cu care mi se adresau ** UNII ** romani in Romania, spunandu-mi pe ton de sictir
      NUMAI “Neamtule”, n-am sa uit niciodata. Dar nu fac greseala sa generalizez si sa spun
      ca toti romanii pe care i-am cunoscut, ar fii facut asa ceva. Deci trebuie diferentiat.

      Dar atat din exemplele Dvs cat si din exemplele date de mine aici, sau din exemplele
      d-lui parinte Simion Felecan, a rezultat un lucru ce nu este deloc “standard” ci mai
      degraba EXCEPTIA: Nu a fost vorba de “numerar” si de avantaje materiale, ci de valori
      morale, de oprimare politica si de teroarea psihica a aparatului de stat comunist.

      In alta ordine de idei doresc sa evidentiez si un alt aspect si citez pasajul de mai sus
      al d-lui Simion Felecan

      Inceputul citatului
      ______

      Celor din diaspora le-aş spune să nu închidă cu cheia uşa la plecare, că s-ar putea să trebuiască să se întoarcă, poate uită ceva, acolo, acasă. Cine ar fi crezut vreodată că saşii se vor întoarce acasă după 1000 de ani? Important pentru noi, cei din diaspora, este să nu ne pierdem identitatea. Saşii şi şvabii sunt un bun exemplu în acest sens.
      ______
      Sfaritul citatului

      F. adevarat ce spune d-lui.

      Insa in Romania era, in timpurile complexe de astazi, f. greu sa se mai mentina o astfel de unitate si identitate culturala si de limba si de traditii.

      Este de evidentiat meritul incontestabil al statului german, ca dupa sute de ani,
      dupa prigoana demografica dupa cel de al 2lea razboi mondial, a creat legi specifice
      pt. refugiatii de origina germana. Indiferent de cetateni lor!!!

      Si fiecare alt stat, nu numai statul german, are dreptul sa faca legi similare pt. cetatenii de nationalitatea acelui stat. De ex. pt. reintegrarea lor in statul respectiv,
      cu avantaje si ajutoare substantiale ale celor de nationalitatea respectiva, ce vor
      sa se intoarca inapoi in statul respectiv. Asa ceva nu este “un patent german”.

      Statul german a primit incomparabil mai generos, decat de ex. USA si oameni ce au cerut aici azil politic, chiar pe vremea cand Romania nu era in UE.

      Iarasi in alta ordine de idei: Nu stiu de ce anume v-ar amintii numele meu. :-)
      Pt. ca numele Dvs. nu-mi aduce aminte de cineva pe care sa-l fii cunoscut. :-)

      Dar desigur, asta nu are nici o importanta. :-) Ne-am cunoscut pe acest forum. :-)

      Ralf Genort Alexer

      • Adi în iulie, 2012 la 2:35 pm

        Exact ce spuneam. Lipsa coparticipatiei genereaza ”exceptia” si ca atare usor de urmarit, ”executat”. Daca toti refuzau coparticiparea, nu se ajungea in situatia creata de atunci. Lasitatea, nimicimea individului si-a spus cuvandul intr-o societate unde umanitatea era la rang de maimuta. In prezent, nu e mare diferenta, cu atat mai mult cu cat instinctul de supravietuire arata cat de dezvoltat e neandertalul. Daca toti, sau majoritatea spuneau: NU DOMNE, NU E CORECT, nu se ajungea acolo. Ce sa zic, ca familie-mama cu 2 copii, evacuati fortati din casa pe motive….activistul de partid cu relatii ne vroia afara…si aproape 2 ani de zile pe drumuri si cu toate bunurile distruse si furate la evacuare? N-are rost…Maimutele au ramas maimute, mai evoluate din punct de vedre tehnologic folosind acea tehnologie pentru a subjuca seamanul. CE????? Crede careva ca s-a schimbat situatia in germanica? Ai parte de acelasi ”respect” si te asculta oriunde este posibil. Conteaza dreptul la intimitate? Neah…Respect fata de persoana? Neah…Maimute si aici si acolo. O sa fac rost de probe sa le fac publice la un moment dat.

  12. Sfintii inchisorilor în iulie, 2012 la 2:21 pm

    Daca este vorba de oameni care au avut de suferit in inchisorile comuniste, nu trebuie uitati “Sfintii inchisorilor”:

    http://www.razbointrucuvant.ro/category/sfintii-pe-care-nu-vrem-sa-i-cinstim/

    http://www.sfintii-inchisorilor.ro/

    Despre parintele Arsenie Boca- http://www.youtube.com/watch?v=MmKv2ir70-U&feature=related
    episoadele urmatoare- tot pe youtube

    Pe aceasta tema pot fi gasite, pe internet, multe asemenea materiale…
    C.L.

  13. Crestinii din München în iulie, 2012 la 2:29 pm

    Puteti sa va bucurati de prezenta parintelui Simion Felecan! Cei care sunteti acolo in München nu uitati: nu avem toti romanii din Germania sansa de a locui in apropierea unui asemenea preot. Exista destule asezari unde nu exista biserici ortodoxe romanesti ori sunt slujitori de o cu totul alta factura (apropo colaborare, compromisuri etc).
    Gheorghe M.

  14. Ioan V., tragedii în iulie, 2012 la 2:52 pm

    Toate povestile de atunci au – probabil- ceva in comun, chiar daca ar fi povestite de protagonisti diferiti, fiind vorba despre perioade aflate la distanta de ceva ani. Suferinta, batai, inchisoare (in unele cazuri), familii si prieteni care au avut de suferit, parinti care s-au stins fara a-si mai vedea copiii.
    Multi care “fugeau” inainte de 89 plateau calauze, de multe ori acestea – dupa ce luau banii- dadeau “pontul” securistilor. Dar mai puteai sti atunci cine te vinde: calauza sau tovarasii de drum?
    Daca ajungeai in Germania, puteai sa te bucuri cand stiai ca nu poti ajunge in tara, cand banuiai greutatile prin care trec cei apropiati (fara sa te simti vinovat ca sufera din cauza ta)?

    Totusi, cei care si-au luat cetatenie germana in cativa ani, au mai apucat sa vina ca turisti in Romania lui Ceausescu. Cu cetatenie germana (in Vest), nu aveau de ce sa se teama. Altora le-a fost teama chiar si asa sa se intoarca.

    Sunt si persoane care au ramas toata viata cu frica Securitatii, chiar si multi ani dupa 89. Sunt oameni si oameni, destine si destine.
    Vietile lor ar fi subiecte de roman.

    Unul povestea ca din lunile lungi de lagar l-au salvat zilele in care iubita (stabilita mai demult in Germania) il lua acasa, in we, altfel n-ar fi rezistat nervos. Pe altul il tinea gandul ca trebuie sa le trimita bani si alimente parintilor ramasi in tara, ca le datoreaza asta. Altul spera in reintregirea familiei si tot asa.

    Asupra preotilor din Diaspora planau diferite zvonuri- ca ar fi infiltrati de Securitate etc….zvonuri lansate chiar de cei aflati in aceste structuri.

    Copiii de astazi mai au curiozitatea sa-si intrebe parintii sau bunicii CUM au trait acele vremuri? E mai buna uitarea?
    Ioan V.

    • Ralf Genort Alexer în iulie, 2012 la 8:38 am

      >>> E mai buna uitarea? <<<

      Uitarea nu este deloc buna in astfel de cazuri.

      Nu o sa mai stim nici noi si nici generatiile viitoare ce trebuie sa evitam, de ce
      trebuie sa ne ferim si cat de mai rau ….ne-ar putea merge….daca uitam toate nenorocirile politice ale trecutului.

      Un sistem politic dictatorial sau militar se poate "instala" infinit mai usor decat poti scapa de el.

      Exista tineri in Germania ce-si intreaba parintii…. "Ce a fost "STASI?"" (Securitatea
      germana din RFG – Ministerium für Staatssicherheit) sau "Cum era asta cu DDR-Mark?" etc.

      Oricat de mult am crede sau am vrea sa credem ca santem pe vecie scutiti de astfel
      de regimuri, ei bine, din pacate nu este asa!

      Cand stratul de praf ce se aseaza pe mobila, devine atat de gros incat nu mai vezi
      lemnul de dedesupt sau furnirul, incep sa pierzi contactul cu realitatea si incepi
      sa iei "praful" drept "lemn fin".

      Si acesta "orbire a maselor largi" este pepiniera viitorilor dictaturi.

      Lucru valabil pt. orice tara democratica ce nu trebuie sa ajunga in stadiul acesta.

      Dictatorii promit ABSOLUT ORICE pana cand AU TOATA PUTEREA IN MANA LOR.

      Cu cat promisiunile sant mai generoase si mai greu de crezut, cu atat mai clare
      intentiile celor ce le fac!!!

      Iar niste "noi dictatori" nu se mai singhisesc deloc daca respectiva tara face parte
      din UE sau nu. Pe ei ii intereseaza numai puterea LOR.

      http://www.adevarul.ro/actualitate/Amintiri-tortionari_0_25798978.html

      Ralf Genort Alexer
      Germania

      • Ralf Genort Alexer în iulie, 2012 la 9:49 am

        Rectificare: In postarea de mai sus, am vrut scriu Securitatea
        germana din *** RDG *** NU din RFG

        Se uita, se uita…:-)

        Ralf Genort Alexer
        Germania

  15. Parintele Simion în septembrie, 2012 la 8:48 pm

    Multumesc tuturor celor ce au reusit sa citeasca …si printre randuri, si sa inteleaga mesajul sincer pe care l-am transmis.
    Pr.Simion Felecan

  16. Mesajul în septembrie, 2012 la 5:56 pm

    …un mesaj extraordinar si emotionant!

    Cei care au trait acele vremuri ori stiu bine cum a fost, au simtit ce e dincolo de cuvinte…multumiri!
    D.

  17. silver price în septembrie, 2012 la 5:46 pm

    Întreaga Parohie îi doreşte Părintelui Andrei Dutca şi celor ce poartă numele de Andrei sau Andreea un călduros "La mulţi ani!", multă sănătate şi viaţă lungă.

  18. Mihail Neamtu în octombrie, 2014 la 10:56 pm

    Un preot care a luminat calea multor studenti in anii 2000, o cap de familie crestina cu sufletul larg deschis catre cei care i-au trecut pragul. Generozitate, moderatie, bun-simt ardelenesc. Multumim Parinte Simion!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

romaningermania.ro Web analytics