Un anunţ poate fi o punte între oameni

Inaugurăm astăzi o rubrică specială de anunţuri gratuite pe romaningermania.ro, publicând pentru început unele dintre anunţurile pe care le-am primit în ultimele zile (unele au fost postate şi pe Facebook). Dumneavoastră vă puteţi posta anunţurile în continuarea acestui articol, ca şi comentarii. Când vom avea suficiente anunţuri, vom inaugura o rubrică specială pe site, pe categorii de anunţuri.

Rugămintea noastră este să treceţi titlul anunţului cu litere mari ca să fie vizibil, şi anume – CAUT DE MUNCĂ, ANGAJĂRI, CAUT LOCUINŢĂ, VÂND CASĂ/TEREN -  (cu alte cuvinte – tema, scrisă pe scurt).

IMPORTANT!

• Menţionăm că nu suntem responsabili de veridicitatea anunţurilor care vor fi postate.
• Vom elimina anunţurile prin intermediul cărora diverse persoane cer sume de bani de la cititori, ca ajutoare, deoarece nu dorim să vă agasăm, publicând (foarte rar) numai anunţuri umanitare veridice.
• Nu vom publica anunţuri cu privire la servicii sexuale contra cost, dar le vom publica pe cele matrimoniale.
• Evitaţi oferirea numărului dumneavoastră de telefon, precizând în anunţ adresa de mail, deoarece nu putem verifica dacă dumneavoastră nu faceţi glume oferind numărul de telefon al altcuiva. 
• În loc de simbolul „coadă de maimuţă” din structura e-mailului folosiţi, vă rugăm, grupul de litere (at).

CAFENEA CAUTĂ ROMÂNI CARE ŞTIU BINE GERMANĂ!

Wir sind ein inhabergeführtes italienisches Eiscafé. Zur Verstärkung unseres Teams haben wir 2 offene Stellen ab sofort:

Restaurantfachmann / -frau
Fachkraft im Gastgewerbe
Fachkräfte im Theken- und Servicebereich
Servicepersonal für einen Verkaufskiosk

Ihre Aufgaben
Betreuung der Gäste
Organisation und Durchführung des Services
Bedienung an der Eistheke
Mithilfe bei der Zubereitung von Eisbechern

Unsere Anforderungen
Gute bis sehr gute Deutschkenntnisse
Abgeschlossene Berufsausbildung ist nicht nötig
Flexibilität
Motivation
Spass am Umgang mit Gästen
verkäuferisches Geschick

Wir freuen uns auf Ihre Bewerbung per E-Mail, Telefon oder schriftlich.
Gelateria Sirolo
Roswitha Manfraß
Am Waldwinkel 10
18556 Juliusruh
Deutschland

Kontaktaufnahme:
Tel.: 03 83 91 – 123 77
Tel.: 03 83 91 – 122 74
E-Mail: info(at)ruegen-eis.de
Internet: www.ruegen-eis.de

ÎNGRIJIRE COPIL SAU BĂTRÂNĂ

Caut post pentru îngrijire copil sau bătrână la familie de romani stabiliţi în Germania. Sunt mama a două fete de 25 si 20 de ani, care sunt în cursul studiilor. De asemenea, am şi experienţa îngrijirii mamei mele, care în ultimii 6 ani de viaţă a suferit după un atac cerebral. Sunt o persoană corectă, muncitoare, credincioasă şi cu suflet.

Sunt calmă, respectuoasă, binevoitoare, harnică, optimistă, nu fumez. Mă implic, sunt responsabilă, copiii îmi sunt foarte dragi. Am multă milă şi înţelegere pentru neputinţă, consider că oricine – de la mic la mare – trebuie tratat cu respect, să aibă condiţiile de igienă şi de viaţă asigurate. Puteţi să mă sunaţi pentru orice nelămurire sau propunere.

Nr. de telefon : 0732 070 688 si 0729 905 448, Bucuresti.

Email: florina3_m(at)yahoo.com

CAUT DE MUNCĂ ÎN ORICE DOMENIU

Numele meu este Adrian P, am 23 de ani, sunt din Deva (jud. Hunedoara). Aş dori să lucrez în Germania ca muncitor necalificat în următoarele domenii: agricultură, construcţii, depozite. Menţionez că sunt un tip harnic, sincer şi punctual, iar seriozitatea mă caracterizează. Pot lucra ca necalificat în orice domeniu, de muncă nu fug. Email: blue_boys_deva(at)yahoo.com

CAUT JOB, firmă serioasă în Germania

Aş dori să îmi găsesc ceva de lucru în Germania, caut o firmă serioasă/un contract. cristianristea(at)yahoo.com

CAUT INTERPRET (traducător)

Mesaj primit pe adresa de pe site: o familie din Romania (care nu cunoaşte limba germană) caută un interpret (traducător) pentru cumpararea unei case. Contractul se va încheia, în iunie, la Lebach – Saarland (cam 20 km  de Saarbrucken). Notarul a cerut acest interpret care trebuie să fie de faţă în momentul semnării documentelor. “Dacă este cineva dispus să ne ajute, desigur, plătim deranjul şi ne vom ocupa de transport”, mai scrie familia respectivă. O puteţi contacta la doinaleo(at)hotmail.com.

Germanii recomandă vaccin contra hepatitei A pentru cei care merg în România în vacanţă. Hepatita A, supranumită “boala mâinilor murdare”, este o boală infecţioasă acută, care afectează ficatul. Riscul de a contacta boala este mai ridicat în rândul celor cu o igienă precară şi, potrivit statisticilor, românii înregistrează un risc foarte ridicat la bolile generate de nespălare, atâta vreme cât sunt codaşii Europei la consumul de săpun şi detergent.

Cei care îşi planifică, în această vară, petrecerea concediului în Europa de Est şi de Sud ar trebui să fie înformaţi asupra posibilelor pericole de infecţie din ţara aleasă ca destinaţie de vacanţă, scrie presa germană, arătând că în România riscul de contaminare cu hepatita A este cel mai ridicat.

Potrivit informaţiilor publicate în presa germană în aceste zile, Asociaţia profesională a medicilor internişti germani (BDI) atrage atenţia asupra unui studiu actual, potrivit căruia hepatita A este larg răspândită în unele ţări. „În România riscul de infecţie (contaminare) este cel mai mare”, a declarat prof. Thomas Löscher de la Universitatea Ludwig-Maximilians din Munchen şi expert al BDI. Pentru aceste ţări se recomandă vaccinarea (Sursa: www.stern.de). De altfel, autorităţile germane prezintă, detaliat, care sunt riscurile de contaminare în cazul călătoriilor în alte state.

Chiar aşa: oare de ce nu se spală românii?

Ca în fiecare an, şi în 2012 Ziua Europei (9 mai) a prilejuit ample dezbateri în România privind binefacerile aderării la blocul comunitar. Discursurile pe această temă nu au suferit modificări de substanţă faţă de anul trecut, formatori de opinie, politicieni, specialişti în sănătate etc. arătând că, din punct de vedere al standardelor de civilizaţie şi al educaţiei sanitare ţărişoara noastră se află încă la nivelul Evului Mediu. „Ce căutăm în Europa?” – a fost laitmotivul dezbaterilor de acest tip, care reuşesc să ne deprime cumplit, an după an.

Astfel, românii se află în continuare pe ultimul loc în Europa la consumul de săpun, detergent şi pastă de dinţi, în condiţiile în care un român consumă, în medie, numai 4 (patru) bucăţi de săpun pe an, puţin peste 4 (patru) kilograme de detergent şi 2 (două) tuburi de pastă de dinţi, ceea ce-i face victime sigure ale bolilor cauzate de nespălare, printre care hepatita A, afecţiunile dermatologice şi stomatologice, dintre care cea mai răspândită este paradontoza (explicabilă prin faptul că unul din cinci români nu se spală niciodată pe dinţi).

Pentru consumul de deodorant nu există studii detaliate, însă se poate simţi uşor că acesta este extrem de mic, atunci când călătoreşti cu mijloacele de transport în comun, şi nu numai cu cursele care pleacă de la autogările din ţară, ci şi cu autobuzele care străbat centrul Bucureştiului. Mai mult, credem că unele campanii de genul „Transpiraţia strică reputaţia” sau „Tu te-ai spălat pe cap azi?” nu au avut decât efecte modice în populaţia generală.

Credem că putem sintetiza cauzele nespălării românilor, care îi determină pe medicii occidentali să formuleze astfel de avertismente în cazul celor care vizitează ţara noastră, în câteva grupe majore:

1. Educaţia deficitară a populaţiei. Poate fi testată de oricine care foloseşte un WC public în România şi care vede că, dintr-un număr mare de oameni care îşi fac nevoile, un număr foarte mic se opreşte apoi la chiuveta cu apă şi săpun, bineînţeles dacă WC-ul are aşa ceva, şi nu este doar o hazna în care bâzâie muşte verzi. Credem că această educaţie deficitară, la care se adaugă sustragerea detergenţilor şi dezinfectantelor, este şi cauza pentru care în cele mai multe WC-uri ale benzinăriilor din România pute de te trăzneşte, deşi aceste benzinării sunt filiale ale unor companii multinaţilonale puternice, deşi în alte ţări WC-urile benzinăriilor din aceleaşi reţele sunt impecabile etc.
2. Evul Mediu. Un studiu al Institutului Naţional de Statistică arată că din totalul de 7,3 milioane de locuinţe din România, aproximativ 2,9 milioane nu sunt dotate cu toalete, ceea ce ne plasează la nivelul ţărilor din lumea a treia sau foarte aproape de Evul Mediu. Mai precis, circa 40% din populaţie locuieşte fără baie în casă (80% în mediul rural şi 12% în oraşe), în timp ce la nivelul întregii UE doar 3,5% din locuitori nu au baie în locuinţă (România coboară media).
3. Sărăcia. Nu numai că românii sunt needucaţi şi nu au baie în casă (unii spălându-se la lighean doar atunci când trebuie să meargă la doctor), dar ei sunt şi prea săraci pentru a cumpăra săpunuri, deodorante, detergenţi şi pastă de dinţi, vândute la suprapreţ în magazinele din ţară. O simplă comparaţie România-Germania, din punct de vedere al acestor produse, pe care am realizat-o în urmă cu circa o lună, arată că detergenţii comercializaţi în ţara noastră, aceleaşi mărci cu cele vândute în Germania, costă în România şi cu 50% mai mult. De asemenea, în timp ce în Germania un deodorant obişnuit este 1-1,25 euro, în România acelaşi deodorant costă 2-3 euro, comparaţie valabilă pentru şampoane şi alte tipuri de cosmetice.

Avangardă românească în domeniul ecologiei sau nespălarea ca modă venită din Occident

Noua modă în rândul ecologiştilor europeni şi americani, promovată prin intermediul unor actori, jurnalişti celebri etc. este aceea a nespălării, pentru a nu polua planeta şi a economisi resursele de apă ale acesteia. Evitarea săpunului, a şamponului şi a deodorantelor pe scară largă a fost remarcată în numeroase publicaţii occidentale. Adepţii acestui tip de atitudine cred că ea foloseşte nu numai mediului, ci şi omului, întrucât germenii pe care-i purtăm ne pot face pielea sanatoasă, proaspătă şi echilibrată. De la aceste crezuri s-a ajuns însă la unele exagerări de-a dreptul scârboase – baie în grup, pipi la duş dimineaţa, ca să salvezi planeta etc.

În cazul multora dintre românii de la bloc, ecologia nu a trebuit să vină ca modă de import, ci s-a impus pe tabelele de întreţinere. Astfel, apometrele şi preţurile la utilităţi i-au determinat pe unii pensionari să facă baie unii după alţii şi apoi să toarne toată ziua în WC apa provenită de la îmbăierea comună.

New York Times a  relatat recent că tot mai multe persoane îşi reduc îmbăierile, spălatul pe cap, folositul deodorantelor (se freacă la subraţ cu felii de lămâie şi periodic se împrospătează cu şerveţele umede). Această modă, care unora li se pare excentrică (în Marea Britanie, potrivit unui sondaj, circa 41% din bărbaţi şi 31% din femei nu fac duş zilnic, potrivit The Guardian), în România este însă un mod de viaţă, de aceea putem afirma fără teama de a greşi că avem chiar o voce puternică în avangarda ecologiei mondiale.

Alte riscuri pentru România: turbare, hepatite, meningoencefalită

Ministerul german de externe recomanda, încă din anii trecuţi, să fie verificate, înaintea călătoriei, vaccinările-standard pentru copii (de exemplu cele împotriva difteriei, tetanosului, tusei convulsive). În cazul vizitelor în România, recomanda vaccinarea împotriva hepatitei A şi B,  meningoencefalitei cauzate de viruşi transmişi prin înţepătură de insecte (FSME, între aprilie şi octombrie), precum şi împotriva rabiei (turbării).

Cu alte cuvinte, vaccinul împotriva hepatitei A era deja trecut pe lista autorităţilor pentru călătoriile în România, Asociaţia profesională a medicilor internişti germani nefăcând acum altceva decât să tragă un nou semnal de alarmă, având în vedere şi rezultatele unui studiu recent care ar arăta, potrivit surselor citate, că pericolul de contaminare este în România cel mai ridicat.

În acest context este bine ca românii care locuiesc în Germania să întrebe la medicul pediatru sau la cel de familie, cu o lună-două înainte de a merge în concediu, ce vaccinuri trebuie făcute pentru ţara de destinaţie.  De altfel, după cum am mai scris, în Germania problema vaccinărilor este una foarte serioasă, pe pagina de internet a Ministerului german al sănătăţii fiind trecute informări pe aceasta temă (detalii aici).

În Germania nu doar copiii şi adolescenţii se vaccinează, ci şi adulţii, care au şi ei aşa-numitul „carneţel galben”, în care sunt consemnate toate vaccinările (mai multe informaţii pe această temă găsiţi aici).

Lycamobile, cel mai mare furnizor global de servicii de telefonie mobilă internaţională la preţ redus, aduce în luna mai un plus de valoare pentru clienţii săi, eliminând tarifele de conectare pentru apelurile naţionale.

De asemenea, tot în luna mai, Lycamobile oferă clienţilor săi din Germania apeluri gratuite nelimitate din reţeaua Lycamobile către Lycamobile Germania, precum şi apeluri de la 0,01 € pe minut către numerele de telefonie fixă din România, cu o taxă de conectare de 0.12 € şi acces gratuit la internet de până la 300MB.

Şi pentru a completa suita de oferte Lycamobile, clienţii săi pot primi acum apeluri în roaming în Europa pentru doar 0.13 € pe apel.

Lycamobile se angajează ca, în actualul climat economic dur, să continue să acorde cea mai bună valoare pentru clienţii săi, astfel încât aceştia să poată rămâne în contact cu familia şi cu cei dragi. Această nouă gamă fantastică de oferte este un exemplu al eforturilor deosebite pe care Lycamobile le face pentru clienţii săi.

„Investiţia noastră constantă în tehnologie, oameni, operaţiuni şi brand, este făcută cu scopul de a ne asigura că putem să propunem în continuare clienţilor noştri o ofertă de o valoare convingătoare. Acesta este scopul efortului nostru continuu de a câştiga loialitatea clienţilor noştri şi de a ne consolida poziţia ca furnizor global de frunte de servicii accesibile de telefonie mobilă, de înaltă calitate, bază pe care va continua să crească business-ul nostru”, a declarat Subaskaran Allirajah, preşedinte al Lycamobile.

Milind Kangle, CEO al Lycamobile, a adăugat: „În aceste vremuri de austeritate şi de dificultăţi economice, sunt încântat că la Lycamobile facem investiţii semnificative pentru a ajuta clienţii noştri să economisească bani când rămân în contact cu cei apropiaţi şi cu cei dragi. Cu această suită de oferte, Lycamobile are ceva pentru toată lumea, de la un tarif de 0,01 € pe minut pentru apelurile către România, la apeluri nelimitate gratuite şi acces gratuit la internet. Daţi această veste importantă prietenilor şi familiei şi salvaţi bani cu Lycamobile!”.

Timp de preparare: 25 de minute; timp de coacere – 45 de minute.
Cantităţile sunt pentru 45 de bucăţi.

Ingrediente: 250 grame făină, o linguriţă de praf de copt, 250 de grame de zahăr, trei ouă, un gălbenuş, o linguriţă esenţă de vanilie, o linguriţă coajă rasă de portocală (sau lămâie BIO), 110 grame fistic.

1. Cuptorul se deschide la 180 de grade Celsius. Tava de la aragaz se unge cu unt şi se tapeteaza cu făină (sau folosim hârtie de copt, aşezată în tavă).

2. Făina se amestecă cu praful de copt. Adăugăm şi zahărul şi amestecăm. Facem la mijloc o adâncitură în care adăugăm două ouă şi un gălbenuş, aromă de vanilie şi coaja de portocală (sau de lămâie). Se amesteca totul cu grijă şi se pune fistic (întreg, nu tăiat).

3. Se presară făină pe blatul de lucru (să fie împrăştiată omogen). Punem aluatul şi mai frământăm 3-4 minute. Între timp, stropim cu puţină apa aluatul (dacă uitaţi să-l stropiţi, nu-i grav, iese şi aşa!).
Impărţim aluatul în două şi facem drugi (ca ruladele) de 25 centimetri lungime, fiecare- zice reţeta. Îi apăsăm puţin.

4. Punem drugii în tavă şi îi ungem deasupra cu oul rămas. Îi ţinem la cuptor 35 de minute (aluatul a crescut puţin la copt).

5. Scoatem tava din cuptor şi lăsăm drugii la răcit, iar cuptorul îl dăm la 150 de grade.
Când s-au răcit, tăiem felii de aproximativ 4 mm grosime sau puţin mai groase, să nu fie atât de uscate.
Punem în tavă feliile şi le mai dăm la cuptor pentru încă 8 minute. Cine nu le vrea crocante, nu le mai dă la cuptor. Puse în cutii de tablă, se pot păstra în condiţii excelente şi o lună de zile.

Poftă bună!

Mai multe reţete interesante găsiţi pe culinar.romaningermania.ro.

Duminică, 13 mai, s-a serbat Ziua Mamei atât în Germania, cât şi în Austria. Mamele au primit în primul rând flori, dar şi dulciuri, cosmetice, lucruri făcute de copii, iar uneori chiar micul dejun la pat. Ziua Tatălui va fi sărbătorită în Germania pe 17 mai în acest an, în timp ce în Austria este duminică, pe 9 iunie 2012.

Ziua Mamei – „Muttertag”- este sărbătorită în Germania în cea de-a doua duminică a lunii mai, în 2012 aceasta fiind pe 13 mai. Serbată în Germania începând din 1923, „Muttertag” este marcată doar în familie (fără gălăgia cu care ne-am obişnuit în România, de 8 Martie). Copiii le pregătesc mamelor mici surprize la grădiniţă sau la şcoală ori le desenează ceva acasă, drept cadou.

Florile reprezintă darul tradiţional de Ziua mamei, buchetul fiind însoţit de cuvinte frumoase, prin care copilul îşi exprimă dragostea şi recunoştinţa, potrivit site-ului muttertag.org.

Dacă însă luăm în seamă reclamele săptămânale ale supermarketurilor, am putea crede că tot ce le trebuie mamelor ar fi doar flori (în special buchetele care conţin trandafiri roşii), ciocolată şi bomboane în cutii cu fel de fel de inimioare, precum şi sticle de şampanie. Unele reclame din broşurile primite acasă arată şi câte o mamă fericită, căreia copiii i-au adus micul dejun la pat.

Internetul abundă şi el în oferte făcute cu acest prilej. Mamele, fie singure, fie însoţite de taţi sau de partenerii lor sunt îmbiate cu tot soiul de călătorii, chiar şi numai pentru o zi. O firmă de gadget-uri IT susţine şi ea, pentru a-şi mări vânzările, că mai bine de 90% dintre mamele iubitoare de tehnică îşi doresc un I-PAD. Fără a preciza, desigur, care este numărul iubitoarelor de tehnică de vârf şi cine le-a citit acestora gândurile cu atâta precizie.

Declaraţii-standard, pe internet

Pe toate site-urile unde se face referire la Ziua mamei sunt listate poezii potrivite cu această împrejurare, şi chiar cuvintele care se spun de obicei în astfel de momente. Ca şi cum milioane de copii în pană cronică de inspiraţie ar avea nevoie să „fure” cuvinte de pe acolo. Poate că unii au totuşi nevoie să înveţe de pe internet cuvinte precum „te iubesc” sau „eşti cea mai bună mamă din lume!” Postarea altor formulări „de-a gata” (cum ar fi „Acest buchet de trandafiri se va usca, dar nu şi dragostea mea pentru tine” sau „Îţi mulţumesc şi păstrez darul iubirii tale pline de abnegaţie adânc în inima mea” etc.) poate fi o o treaptă în plus spre lipsa de imaginaţie de mai târziu.

Întrebări pe net despre cadoul pentru mama

Tema referitoare la Ziua Mamei este una abordată şi pe forumurile germane, deseori apărând întrebarea: care este darul cel mai potrivit pentru un asemenea eveniment? Unii se laudă pe internet cu cadoul pe care urmează să i-l dăruiască mamei, postând chiar şi fotografii cu lucrurile „de mână” făcute în cinstea mamei, iar replicile nu întârzie să apară. De exemplu, unui tânăr care postase imagini cu fluturaşul făcut din carton şi frumos colorat, un altul îi răspunde, lăsând să se înţeleagă că surpriza pe care o pregăteşte el – dejunul adus la pat mamei de ziua ei şi un buchet de flori precum şi promisiunea de a duce gunoiul timp de o săptămână – este mult mai potrivită.

Un studiu dat publicităţii acum câţiva ani în Germania arăta că, odată cu creşterea nivelului de educaţie al copiilor, scade atitudinea pozitivă faţă de mamă.

Acelaşi document citat de presa germană mai consemna părerea specialiştilor cu privire la principalul motiv pentru care bărbaţii le oferă soţiilor flori: sentimentul vinovăţiei, determinat în special de faptul că partenerei îi revin mai multe din treburile gospodăreşti. Ideea că bărbaţii oferă flori în special când se simt vinovaţi a mai fost reluată în presa germană în ultimii ani, fiind citaţi de fiecare dată psihologi care susţin că aşa stă treaba.

Indiferent de motivul pentru care sunt dăruite, florile par a fi la mare căutare de Ziua Mamei, iar cei care le vând vin cu oferte speciale. Pe lângă aceste oferte, unele firme adaugă pe site-urile lor şi date referitoare la Ziua Mamei ori sugestii cu privire la cadoul potrivit sau alte informaţii necesare. Un astfel de site atenţiona, de exemplu, că în cazul în care familia planifică o ieşire la restaurant la o asemenea sărbătoare, este bine ca rezervarea să fie făcută dinainte, în caz contrar sărbătorita poate fi pusă în situaţia ingrată de a face stânga împrejur.

Ziua Mamei, nu şi a soţiei

Unora dintre femeile de naţionalitate română care vin în Germania prin căsătorie, obişnuite cu isteria creată la noi de 8 Martie,  le este greu să înţeleagă că în Germania este vorba numai de Ziua Mamei, nu de ziua femeilor în general (fie ele mame sau nu). Este ziua în care copiii, chiar şi oameni în toată firea fiind, vor merge să-şi vadă mamele, cu un mic dar simbolic şi cu tradiţionalul buchet de flori.

Lucrurile pot fi, desigur, înţelese cu uşurinţă atunci când ne privim copiii: ei sunt învăţaţi (la grădiniţă şi apoi la şcoală), încă de la vârste fragede, că Ziua Mamei este un moment potrivit pentru a-i dărui ceva celei care ţi-a dat viaţă şi, mai mult decât atât, a-i spune ce simţi pentru ea. Şi atunci, chiar şi după zeci de ani, simpla prezenţă în acea zi lângă mama poate reprezenta mai mult decât o convenienţă: poate fi o declaraţie de iubire nespusă în cuvinte precum sau/şi repetarea unui simplu cuvânt: „Danke”.

Ziua mamei în Viena: afacere de peste 28 de milioane de euro

Sărbătorită începând din 1924, cu un an mai târziu decât în Germania, „Muttertag” ocupă un loc special şi în Austria. Un sondaj dat publicităţii anul trecut de Camera de Comerţ din Viena a scos la iveală faptul că majoritatea personelor intervievate consideră că această zi reprezintă un bun prilej pentru a se aduna laolaltă toată familia, în timp ce mai mult de jumătate dintre respondenţi consideră (şi) că este o zi specială pentru mame, unii fiind de părere că în această zi sărbătoritele trebuie să fie răsfăţate. Ceva mai puţin de jumătate dintre participanţii la sondaj consideră de asemenea că Ziua Mamei este un prilej bun pentru a spune „Mulţumesc”.

Acelaşi document scoate la iveală şi cadourile dăruite în Viena cu ocazia „Muttertag”: florile sunt pe primul loc, fiind cumpărate de 72% dintre respondenţi. Dulciurile şi ciocolata sunt preferate de mai puţine persoane decât cu un an înainte (înregistrându-se în 2011 un procent de 17%), aceeaşi tendinţă manifestându-se şi în ceea ce priveşte cadoul ambalat la plic, „Gutschein” (detalii aici), la care au apelat 11% dintre cei întrebaţi. De asemenea, în 2011 a mai scăzut şi numărul invitaţiilor la restaurant sau teatru (doar 13% dintre cei întrebaţi plănuiau aşa ceva) precum şi procentul celor care cumpără cosmetice drept cadou (7% dintre cei intervievaţi). Doar 8% dintre cei întrebaţi dăruiesc cărţi de Ziua mamei.

Ideea de a pregăti micul dejun sau de a găti, pentru ca mama să nu se ocupe de aşa ceva în această zi specială, se regăseşte şi în Austria, nu doar în Germania.

Ca la orice sărbătoare, şi Ziua Mamei este un prilej bun pentru comercianţi de a-şi vinde mărfurile. În 2011, vânzările de Ziua Mamei au depăşit, numai în Viena, 28 de milioane de euro, cu trei milioane de euro mai mult decât în anul precedent.

Ziua Tatălui, sărbătorită cu lăzi de bere

La scurt timp după Ziua Mamei, atât în Germania cât şi în Austria va fi sărbătorită Ziua Tatălui, „Vatertag”. În acest an, Ziua Tatălui este în Germania pe 17 mai, în timp ce în Austria este duminică, 9 iunie.

Dacă „Muttertag” este ziua în care buchetele de flori sunt dăruite cu o generozitate de care germanii nu dau dovadă în fiecare zi, „Vatertag” pare să fie ziua butoaielor şi a lăzilor de bere. Întreaga zi, peste tot – pe străzi, prin parcuri – pot fi văzute grupuri de bărbaţi (de obicei – tineri) care cară – în cărucioare din lemn ori în lăzi -  cantităţi impresionante de bere.

Pe internet această zi este calificată drept „cea mai frumoasă zi a anului” (pentru sărbătoriţi, se subînţelege!), fiind menţionat faptul că, deoarece aniversează această zi şi mulţi tineri care nu au devenit încă taţi, sărbătoarea poate fi privită drept una a bărbaţilor, în general.

„Muttertag”, planificată până în 2016

Dornici să planifice lucrurile din timp, nemţii pot cunoaşte data de sărbătorire a „Muttertag”, până în 2016! Anul viitor, de exemplu, Ziua Mamei va fi pe 12 mai, în timp ce în 2014 mamele vor fi sărbătorite pe 11 mai. În 2015, cea de-a doua duminică din mai va pica pe 10 mai, iar în 2016 această sărbătoare va fi pe 8 mai. Şi, pentru că fiecare site care vorbeşte despre „Muttertag” vă propune atât versuri, declaraţii cât şi melodii speciale de Ziua Mamei, facem şi noi trimitere la unele dintre ele: un fragment de film găsiţi aici, o variantă live – aici, iar varianta în engleză – aici.

Între 11 şi 13 mai este Ziua portului din Hamburg, aniversare serbată cu mult fast în fiecare an şi la care participă de fiecare dată în jur de un milion de vizitatori. An de an, în cele trei zile, oamenii vin pe malul Elbei pentru a vedea paradele vapoarelor - dintre care unele cu pânze, sute de ambarcaţiuni de toate tipurile, dar şi pentru a se bucura de muzica live pe toate gusturile (prezentată pe mai multe scene), de tombole şi surprize, de berea care curge valuri-valuri (mai ales în corturile special amenajate), alături de tradiţionalii cârnaţi care sfârâie pe grătare. 

De la plimbările cu vaporaşul pe Elba şi până la diferitele spectacole, fiecare vizitator participă cum poate la această sărbătoare tradiţională a hamburghezilor. De obicei, cei care vor să vadă de sus întreaga manifestare pot urca într-un elicopter care face turul portului (dacă au mai mulţi bani de cheltuit la acest eveniment) sau pot opta pentru roata uriaşă din care vor avea o privelişte de neuitat, în cupolele legănate în bătaia vântului. Cei mici au şi ei bucuriile lor: carusel, inimioare de turtă dulce sau vată de zahăr, pe scurt o parte dintre atracţiile de la DOM (despre care puteţi citi aici) sunt aduse în port.  La acestea se adaugă  tot felul de surprize, acţiuni la care participă şi marinari, jocuri şi suspans.

În „orele de vârf” n-ai unde să arunci un ac

Familiile cu copii mici încearcă să ajungă la începutul programului, pentru că deja în câteva ore portul este atât de aglomerat încât nu mai ai loc să arunci un ac: oamenii vor merge într-un şir imens într-o direcţie, în cealaltă fiind de asemenea un şir ce pare nesfârşit. Aici înaintarea se face odată cu „valul” în care te afli (depăşirile sunt imposibile!), atingându-te de persoanele din jur.

Într-o asemenea înghesuială, a avea un căruţ de copil este o adevărată aventură printre grupuri, perechi de tineri, adolescenţi cu părul vopsit în toate culorile -  o lume atât de pestriţă şi atât de bine dispusă (cel mai probabil, o bună dispoziţie „indusă” de berile pe care oamenii le poartă în mâini). Străinii aflaţi de puţină vreme în Germania şi care ajung la un asemenea eveniment se miră văzând atâta veselie (după ce până atunci au privit doar feţele imobile ale nemţilor, pe care i-au văzut doar în momente obişnuite ale vieţii de zi cu zi).

Bineînţeles, la un asemenea eveniment cu sute de mii de vizitatori zilnic există şi firme care nu pierd prilejul de a se face cunoscute. De regulă, este vorba despre reprezentanţi ai turismului din toate landurile, care vor să convingă, prin pliante şi broşuri, că zona lor nu este doar cea mai frumoasă din Germania, dar reprezintă chiar locul ideal pentru o vacanţă de neuitat! Aceştia împart cu generozitate pixuri, baloane şi alte mici mărunţişuri pentru copii (de care nu se lipsesc uneori nici adulţii, fiindcă rar vezi un neamţ care să nu se bucure de ceva primit gratis).

Pe lângă standurile firmelor se află, an de an, diferite „oferte” sportive pentru copii şi tineri, de la alpinism pe pereţi montaţi special până la sărituri pe trambuline, totul la preţuri destul de piperate. Chiar şi aşa, timpul de aşteptare este mare, pentru fiecare în parte.

Parade pe Elba

Deşi an de an sunt cam aceleaşi manifestări iar „ritualul” de desfăşurare a serbării nu se schimbă prea mult (programul acţiunilor este disponibil făcând click aici) oamenii sunt mareu atraşi de Ziua Portului. Parada de deschidere, respectiv cea de închidere a manifestărilor, precum  şi „defilarea” navelor istorice au, fără indoială, farmecul lor, ca şi focul de artificii care încheie sărbătoarea. În afară de ambarcaţiunile cu pânze pot fi văzute şi ambarcaţiuni de lux,  tot felul de bărci cu motoare şi iahturi care se află laolaltă în port doar o dată pe an, în mai, când are loc această sărbătoare Pe lângă manifestările care se repetă an de an, există şi câte o temă nouă. De această dată este anunţat Festivalul Indiei, cu un bogat program folcloric, delicii culinare precum şi detalii despre meşteşuguri tradiţionale (detalii aici ).

Vizitatorii vor să zărească vapoarele uriaşe de croazieră

Vaporul de croazieră cel mai iubit de hamburghezi, Queen Mary 2, care atrage mereu ca un magnet sute de mii de persoane, se va opri la malul Elbei de şase ori în acest an, una dintre aceste vizite având loc acum, la Ziua Portului. De data aceasta va ajunge pe 13 mai în timpul prânzului şi va pleca spre seară. De regulă, fiecare vizită este anunţată în ziare (programul vizitelor poate fi găsit aici) iar în timpul scurtei sale opriri  Queen Mary 2 este „înconjurat” de mici vaporaşe îmcărcate la refuz de hamburghezi care vor să vadă vasul cât mai de aproape. Atât cei din micile ambarcaţiuni cât şi cei de pe mal salută oamenii aflaţi în croazieră, care răspund agitând steaguri.

Însă cel mai mare „vizitator” de la Ziua Portului este altul: MSC Lirica, cu o lungime de 251 de metri şi o lăţime de 29 de metri. Vasul de croazieră, care  îmbie doritorii cu cabine şi apartamente cu vedere la mare, restaurante, baruri şi spectacole, poate fi văzut în portul Hamburg pe 11 mai.

Dorinţa pe care o au hamburghezii de a vedea, chiar şi de la distanţă, aceste vase de croazieră poate fi pusă pe seama dorinţei lor de a călători şi a faptului că majoritatea visează că va avea posibilitatea de a vedea lumea, măcar la vârsta pensionării (o călătorie cu Queen Mary 2, de 4 luni, costă, de pildă, de la aproximativ 16.000 de euro la peste 44.000 de euro).

]]> http://romaningermania.ro/ziua-portului-hamburg-parade-ale-vapoarelor-muzica-live-bere-care-curge-in-valuri/feed/ 2 http://romaningermania.ro/prajitura-de-vin-cu-mere/ http://romaningermania.ro/prajitura-de-vin-cu-mere/#comments Thu, 03 May 2012 04:00:36 +0000 zeulpaginii http://romaningermania.ro/?p=7232 Un amestec savuros de mere, vin alb (de calitate bună, cu „buchet”) şi vanilie!

Această prăjitură germană se face foarte simplu, este gata pentru copt în 20 de minute sau chiar mai repede (va sta la cuptor de două ori pe atât). Apoi … trebuie să aveţi răbdare să se răcească. Este cea mai bună reţetă de prăjitură nemţească pe care am descoperit-o. În rest, în această ţară se fabrică doar „turnuri” cu gelatină şi fructe, aluaturi acoperite din plin cu glazură făcută cu zahăr sau reţete cu marţipan, toate mult prea dulci.

Această prăjitură are un gust dulce-acrişor, îmbătată de aroma vinului de calitate şi parfumată cu scorţişoară. Nu puteţi să vă imaginaţi cum este decât dacă o încercaţi!

Ingredientele (pentru o formă cu diametrul de 20 de cm) 

Blatul: 180 grame făină albă, jumătate de linguriţă (rasă) praf de copt, 90 de grame de zahar, un pachet de zahăr vanilat, un ou (mic sau mijlociu, adică „S” sau „M”), 90 de grame unt sau margarină (de preferinţă unt cu 40% grăsime).

Umplutura: 500 grame mere, un pachet de budincă de vanilie (trebuie să scrie pe ea că se fierbe, nu vă iese reţeta cu praful de budincă de preparat la rece), 150 de grame de zahăr, 375 ml de vin alb.
Pentru decor (cine vrea) – 250 ml smântână de frişcă (se bate), o jumătate de lingură cacao şi ciocolată (fâşii, bucăţi).

Cum se procedează?

• Amestecaţi făina cu praful de copt, apoi cu zahărul, oul şi untul (topit); puteţi adăuga şi un praf de scorţişoară.
• Dacă se lipeşte aluatul de mână, daţi-l la rece.
• Pregătiţi merele (spălate, curăţate de căsuţa de seminţe şi tăiate în bucăţi).
• Presăraţi făină pe blatul de lucru şi întindeţi aluatul, întâi pe pereţii formei – două treimi de aluat, cu restul se face o „bandă” lată de 3 cm, de pus pe pereţii vasului.
• Peste aluatul din formă adăugaţi merele tăiate bucăţi (puteti să le pregătiţi, dar să le tăiaţi după ce întindeţi aluatul, altfel îşi pot schimba culoarea; pentru a evita acest lucru, le puteţi stropi cu zeamă de lămâie).
• Preparaţi crema de pus peste mere. Praful de budincă de vanilie şi zahărul le puneţi la foc potrivit într-o oală şi adăugaţi vin câte puţin, amestecând. După ce turnaţi tot vinul, lăsaţi să dea în clocot şi crema este gata! Acest amestec care arată … translucid are o savoare deosebită. El se toarnă peste mere şi asta-i tot!
• Prăjitura se coace timp de 40 de minute la 180 de grade în cuptoarele obişnuite şi la 160 de grade în cele ventilate. Pentru cele cu gaz, potriviţi focul la 2-3.
• Foarte important! Prăjitura se lasă o oră în formă să se răcească. Dacă o mişcaţi sau o tăiaţi, va curge. Când este scoasă din cuptor, prăjitura are umplutura puţin mai moale (se mişcă precum o piftie bine închegată). Pe măsură ce se răceşte, ea se va întări.
• Cine face prăjitura pentru copii poate înlocui vinul cu suc de mere. În acest caz la umplutură va folosi numai 50 de grame de zahăr, în loc de 150 de grame.

Poftă bună!

de Radu Preda

Natalitatea europeană, o problemă insurmontabilă?

Constatată de sociologie, argumentată de cultură, încurajată de politică, fundamentată de legislaţie, criza familiei în modernitatea întârziată este probabil cel mai sigur indicator al faptului că modelul antropologic, valabil până acum, se află în faţa unor schimbări dramatice. Evident, ca toate fenomenele vieţii, nici acesta nu este liniar, complet iremediabil, pierderi trecute fiind compensate de câştiguri actuale, unele surprinzătoare. Cu toate acestea, nimic nu mai este de la sine înţeles. Sensul şi valoarea familiei trebuie să devină de aceea subiecte apologetice, să fie enunţate şi explicate. Paginile de faţă încearcă să schiţeze miza familiei pentru binele comun, trecând apoi la chestiunea demografică şi la ambivalenţa ei constitutivă.

Cu titlu ilustrativ, studiul prezintă în încheiere capitolul dedicat familiei de către documentul Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse din 2000, un text intens discutat în mediile interconfesionale din străinătate, dar mai deloc la noi.

Europa: multe persoane vârstnice, goluri pe piaţa muncii

Nu este o coincidenţă că marile confesiuni europene au dedicat anul 2011 problematicii familiei. O privire peste statisticile de ultimă oră este suficientă pentru a ne arăta foarte concret şi brutal, cum numai cifrele sunt în stare să comunice, faptul că direcţia demografică spre care se îndreaptă Europa nu promite nimic bun. La o creştere fără precedent a populaţiei mondiale, mai ales în Africa şi Asia, Europa continuă să aibă o evoluţie pronunţat descendentă, deficitul acesta reflectându-se mai ales în numărul în creştere al persoanelor vârstnice şi în golurile de pe piaţa muncii. Dacă primul fenomen atrage după sine dezechilibrarea piramidei populaţionale, inversând vârful cu baza, având efecte nemijlocite în finanţarea sistemelor de sănătate şi de pensii, al doilea duce, prin diferitele politici imigraţioniste, marcate aproape toate de inconsecvenţă, la un „import” masiv de forţă de muncă din interiorul Uniunii Europene, de la o ţară către alta, dar nu numai. Foarte simplu spus, în timp ce cultura tradiţională, locală, este pe zi ce trece slăbită prin dispariţia fizică a purtătorilor ei, o nouă realitate socială, alogenă şi complexă, stă pe cale să se nască.

„Prin deficitul demografic şi autodizolvarea culturală, spaţiul european se află într-un moment de răscruce”

Imaginea oraşelor mari şi mijlocii din partea occidentală a continentului a cunoscut în ultimele decenii schimbări considerabile. De la apariţia lăcaşurilor de cult ale unor confesiuni şi religii până de curând străine (dintre acestea, unele ortodoxe!) şi până la oferta culinară, de la amestecul limbilor la crizele de identitate ale tinerilor născuţi într-o geografie socială de care nu îi leagă nicio empatie, de la cuplurile culturale mixte la conflictele opţiunilor fundamentale – cotidianul european este în plin proces de atomizare şi diversificare prin asimilarea, mai mult sau mai puţin reuşită, a alterităţii. Să ne gândim aici doar la impactul prezenţei islamice, la dificultăţile armonizării preceptelor religioase cu regulile statului de drept, la luptele surde, uneori răbufnind violent la suprafaţă, în care se află permanent angajate subculturile împotriva unei Leitkultur dominante (încă). Fără să alimentăm scenariile sumbre, la mare căutare, potrivit cărora lumea civilizată este ameninţată iminent de „invazia barbarilor”, cert este că, prin deficitul demografic şi autodizolvarea culturală, marca definitorie a postmodernităţii ideologice, spaţiul european, de la Est la Vest, se află într-un moment de răscruce. Motiv pentru ca mărturia creştină să se facă mai puternic auzită şi pledoaria ei să fie mai convingătoare.

„Statul modern nu poate ignora sau combate valorile propriilor cetăţeni”

Intervenţia mea este plasată sub semnul binelui comun ca punct de intersecţie între valorile morale, religioase, culturale şi politice. Riscând să repet despre binele comun locuri comune, cel puţin de la formularea şi argumentarea celebrului „paradox Böckenförde”, deja în deceniul şase al secolului trecut, se ştie că, dincolo de neutralitatea sa axiologică principială, statul modern nu poate ignora şi cu atât mai puţin combate valorile propriilor cetăţeni, cele în virtutea cărora statul însuşi există, coeziunea socială este prezervată şi solidaritatea practicabilă. Continuând, doresc să ilustrez ambivalenţa problematicii demografice pendulând între îmbătrânire excesivă (în emisfera nordică) şi suprapopulare (în emisfera sudică). În fine, îmi propun să prezint pe scurt capitolul dedicat familiei din documentul Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse din 2000, un text intens discutat în mediile interconfesionale din străinătate, dar aproape mai deloc la noi.

Binele comun: rolul religiei în statul modern

Revenind la deja enunţatul „paradox Böckenförde”, acesta enunţă teza potrivit căreia statul modern nu poate pretinde că este total neutru.[1] Sau, mai bine zis, chiar dacă rolul său este de a rămâne neutru, secular, statul modern trebuie să accepte lipsa de neutralitate a unor largi grupuri şi structuri ale societăţii care, împreună, garantează prin valorile lor, având urmări practice, condiţiile de existenţă ale statului însuşi. Formula marelui jurist constituţionalist german, devenită între timp axiomă, sună astfel: „Der freiheitliche, säkularisierte Staat lebt von Voraussetzungen, die er selbst nicht garantieren kann.”[2] „Paradoxul Böckenförde” se pronunţă pe de o parte împotriva variantei absolutiste a statului modern (inclusiv a celui comunist), împotriva tendinţei acestuia de a monopoliza spaţiul public şi de a manipula conştiinţa socială, iar pe de altă parte încurajează pe cetăţenii aflaţi în posesia unei convingeri religioase să participe prin practicarea acesteia, în cadrul legal secular, la îmbogăţirea rezervorului moral şi etic al statului. Cu alte cuvinte, tradus cât mai simplu, binele comun nu poate fi articulat în afara dimensiunii religioase. Simetric, comunităţile religioase nu pot cultiva evazionismul istoric, ca şi când nu ar avea relevanţă pentru spaţiul comunitar mai larg. „Paradoxul Böckenförde” nu se îndreaptă aşadar doar împotriva înţelegerii înguste a misiunii şi substanţei statului modern, născut din conflictul multisecular dintre sacerdotium şi regnum, dar şi împotriva demisiei etice a religiei în ansamblu. Aşa stând lucrurile, consecinţele sunt pe măsură în ambele direcţii.

 „Comunităţile de credinţă sunt chemate să îşi asume activ rolul civic”

Statul modern, fără să îşi abandoneze caracterul, regândeşte raportul cu dimensiunea religioasă dincolo de simpla toleranţă în numele pluralismului şi recunoaşte necesitatea unui parteneriat social inclusiv cu acele structuri comunitare până de curând excluse, tocmai pentru că erau religioase. În ceea ce le priveşte, comunităţile de credinţă sunt chemate să îşi asume activ rolul civic, să ţină cont de posibilul lor aport la binele comun, să aibă în vedere sincronizarea dintre „interiorul” convingerilor religioase şi „exteriorul”, adică efectele publice ale acestora.

Un alt jurist german, tot constituţionalist, dar în domeniul dreptului fiscal, Paul Kirchhof, a lansat la rândul lui o provocare cunoscută sub numele de „paradoxul lui Diogene”. Formulată în cadrul unei conferinţe din ultimul deceniu al secolului XX, teza lui Kirchhof sună pe scurt astfel: statul de drept, originat într-o cultură a valorilor pe care însă nu le poate controla, se bazează pe voinţa cetăţenilor săi de a procrea, de a creşte şi educa copii, viitorii cetăţeni. În cheie demografică, faptul că societatea se confruntă cu o criză a natalităţii are consecinţe nemijlocite asupra modului cum însuşi statul de drept se vede pe sine, cum îşi proiectează viitorul. De aici rezultă că ethos-ul cetăţenilor săi este important şi inestimabil dacă pe baza acestuia statul de mâine va avea destui cetăţeni competenţi, democraţi autentici, adică în stare să ducă mai departe valorile fundamentale. Or, aici un rol deloc de neglijat îl joacă motivaţia religioasă (de pildă, considerarea avortului drept păcat), ceea ce face din religie (generic) un aliat neaşteptat al statului de drept.

Aşadar, dacă libertatea garantată de stat ca oricare dintre cetăţenii săi să aleagă formula izolaţionistă, adică modul de viaţă a lui Diogene, nu poate fi pusă în discuţie, nu este mai puţin adevărat că aplicarea acestuia periclitează pe termen lung substanţa umană a aceluiaşi stat.[3] De la acele Voraussetzungen despre care vorbeşte „paradoxul Böckenförde” şi până la situaţia de Angewiesensein des freiheitlichen Staates la care se referă „paradoxul lui Diogene”, firul roşu îl reprezintă necesitatea recuperării unui raport constructiv al statului de drept liberal cu dimensiunea religioasă care se dovedeşte a fi, contrar percepţiei moderne fondatoare, un factor stabilizator – religia trecând la rândul ei printr-un proces de adaptare, mai mult sau mai puţin reuşit, la datele modernităţii – şi un garant critic, dar nu mai puţin loial, al culturii politice articulate timp de mai multe secole şi care, mai ales în ceea ce priveşte drepturile omului, se revendică, fie şi rezidual, din antropologia biblică.

Problematica familiei, plasată în contextul mai larg al dilemelor cu care se confruntă statul

Fără a intra în alte detalii ale discuţiei încă în plină desfăşurare despre post-secularizare şi recalibrarea raportului dintre religie şi politică, dar şi despre tensiunea în creştere dintre acestea, mai ales în lumea musulmană, reţinem pentru moment, legat de tema noastră, că problematica familiei trebuie plasată în contextul mai larg al dilemelor cu care se confruntă generic statul şi organismul social.[4] După ce timp de decenii, familia a fost considerată o paradigmă depăşită sau cel puţin concurată de diversele curente de emancipare şi de individualizare (tip Diogene), iată că acum, în plină criză financiară şi etică, revenirea la valorile ei nu mai pare imposibilă. Dimpotrivă. Cum ne arată şi cele două paradoxuri amintite mai sus, necesitatea existenţei unui rezervor alternativ de identitate, motivaţie şi discernământ este resimţită din plin. Iată de ce, poziţia Bisericii (generic vorbind) este interogată şi articularea ei nu trebuie să întârzie. Evident, atât documentele magisteriului catolic, cât şi poziţiile ortodoxe sau cele la nivel inter-confesional dau mărturia preocupării constante pentru demnitatea omului, dreptul la viaţă, sacralitatea familiei şi educaţia tinerelor generaţii. Ce se întâmplă însă în trecerea de la nivelul declarativ la cel practic?

Ei bine, în ceea ce priveşte situaţia noastră locală, constatăm o surprinzătoare tăcere a cultelor religioase pe marginea agendei de reforme, majoritatea vizând direct sau indirect statutul familiei. De la sistemul de sănătate la cel de justiţie şi de la educaţie la pensii, în ultimii ani, pe fundalul crizei sau doar, cum ar spune unii, folosindu-se de aceasta ca de un pretext, România a cunoscut cele mai profunde schimbări legislative din ultima jumătate de secol în domenii esenţiale. Toate, fără excepţie, au o puternică şi inevitabilă componentă social-teologică. Pentru a oferi doar câteva exemple, discuţia despre venitul minim garantat nu poate fi purtată fără referinţa la solidaritate şi subsidiaritate. La fel, revizuirea sistemului asistenţial. Tot în sfera şi preocuparea eticii creştine se află şi aspectele privind dreptul la muncă, raportul dintre valoarea muncii şi salariu, timpul muncii şi garantarea demnităţii umane în cazul şomajului. În acelaşi orizont, depinzând aici de voinţa actorilor privaţi din economie, se înscriu programul magazinelor, la noi fiind deschise şi duminica, abuzul în media de simboluri religioase în scopuri publicitare, încălcarea sistematică a monopolului asupra obiectelor de cult etc. De la reformele structurale la prevederile care reglementează viaţa cotidiană, România se află în plin şantier.[5] Aşa cum observăm, lucrările nu sunt mereu coordonate, timpii morţi alternând cu entuziasme de scurtă durată.

Lipseşte vocea Bisericii

În orice căsnicie apar nori negri, însă bisericile acceptă numai puţine motive de divorţ

În tot acest proces lipseşte de mai bine de două decenii vocea Bisericii (tot generic vorbind): expertiza etică, poziţia în favoarea celor fără lobby, atragerea atenţiei asupra unor abuzuri actuale sau viitoare (prin aplicarea legilor prost gândite sau viciate de interese), denunţarea publică a inegalităţilor, a domniei asupritoare a profitului, a lipsei de grijă faţă de natură sau patrimoniul cultural-religios. Aceste instrumente, perfect legale şi compatibile cu statul de drept, mai ales în context post-secular, sunt rareori folosite. În schimb, cultele religioase par să fie preocupate exclusiv cu sine, cu problemele interne, ceea ce însă nu înseamnă că angajamentul lor social, punctual, trebuie minimalizat. Dilema rezidă în faptul că oricât de mare ar fi efortul filantropic-diaconal al cultelor, acesta nu este nici pe departe suficient. Motiv de a adăuga iniţiativei care se consumă la nivel de proiect limitat curajul angajării în construirea unui proiect mai mare de societate. Or, participarea cultelor religioase la proiectul de societate pe care îl merită România implică asumarea funcţiei profetice, exercitarea libertăţii evanghelice, ieşirea din egoismul confesional şi din dependenţa prea accentuată de fondurile statului, în ciuda parteneriatului cu acesta, limitarea avântului patrimonial, ca şi când doar zidurile, vechi şi noi, ar conta, praticând o grijă mai mare pentru om, chipul lui Dumnezeu întrupat.[6]

„Rolul familiei trebuie repus în centrul acţiunii”

 Formulând o concluzie de etapă, este imposibil să construim binele comun numai dacă ne gândim la binele nostru. Acesta este abia începutul: înainte de a fi bine pentru cât mai mulţi (evit să spun pentru toţi pentru că aş cădea în logica totalitarismului social), trebuie să fie bine măcar unora. Ceea ce urmează este pasul pe care îl fac (sau nu) cei cărora le este bine spre un bine mai larg. Spaţiul unde se construiesc şi se verifică zilnic aceste abilităţi ale integrării binelui personal în binele comun este familia. Iată de ce, revenind la tezele lui Böckenförde şi Kirchhof, dar şi la viziunea despre ecclesia domestica în calitatea ei de pandant la ecclesia pubblica, rolul familiei trebuie repus în centrul acţiunii şi mesajului creştin de azi. Cum însă provocarea majoră este în continuare de natură demografică, să vedem în ce constă ambivalenţa periculoasă a creşterii într-o parte şi a descreşterii în alta a populaţiei.

Ambivalenţa demografică: între prea puţin şi prea mult

7.000.000. Acesta era numărul probabil al locuitorilor planetei la finele lui 2011. Naşterea Domnului Iisus Hristos a coincis aşadar anul trecut cu venirea pe lume a celui care, foarte probabil în Africa, a rotunjit fără să ştie statistica umanităţii. Potrivit unui studiu publicat de Institutul Naţional de Studii Demografice (Paris)[7], realizat paralel cu cele similare făcute de ONU[8] şi Banca Mondială[9], viteza înmulţirii populaţiei este deosebit de mare în ciuda conflictelor militare locale şi regionale, din ce în ce mai numeroase, a catastrofelor naturale, a sărăciei sau a epidemiilor. Contrazicând flagrant ipoteza lui Malthus, potrivit căreia numărul locuitorilor creşte în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică, fapt care ar însemna, cinic formulat, că doar războaiele şi alte fenomene distrugătoare în masă mai pot „regla” echilibrul demografic, iată că natalitatea este la cele mai înalte cote tocmai în zone dificile precum Africa subsahariană, Orientul Apropiat, India şi chiar Afganistan. Simpla enumerare a ţărilor cu cea mai mare densitate demografică, eterogene din punctul de vedere al condiţiilor de viaţă, ne arată că nu putem identifica o regulă general valabilă, un raport univoc de cauzalitate. Astfel, cum era de aşteptat, în fruntea clasamentului se află în continuare China (1,33 miliarde), urmată de aproape de subcontinentul indian (1,17 miliarde), pentru ca abia la o mare distanţă să se poziţioneze Statele Unite ale Americii (306,8 milioane), urmate de Indonezia (243,3), Brazilia (191,5), Pakistan (180,8) şi Nigeria (162,3). Aceste cifre nu sunt însă şi indicatori ai creşterii demografice actuale, China, de pildă, având o stagnare vizibilă, asemeni SUA. Continentul african este de departe cel mai prolific, populaţia sa fiind estimat să crească în mai puţin de un secol, adică până în 2100, la aproximativ 4 miliarde. Datele studiului ne arată cât de razantă este curba ascendentă la nivel global şi istoric. Dacă primul miliard a fost atins în 1800, cifra s-a dublat în mai puţin de un secol şi jumătate după aceea, în 1930, pentru a ajunge alte trei decenii mai târziu la 3 miliarde. Între 1960 şi 1974, adică în nici măcar două decenii, planeta număra 4 miliarde. În 1987 a fost atinsă limita de 5 miliarde. De atunci, din 12 în 12 ani, în 1999 şi 2011, s-a mai adăugat câte un miliard. La sfârşitul secolului abia început, mai precizează studiul citat, cifra locuitorilor planetei va ajunge şi poate va depăşi 10 miliarde.

Harta lumii, permanent redesenată demografic

Ce implicaţii au aceste cifre? Este factorul demografic atât de important? Ei bine, nu doar cantitatea, numărul locuitorilor, este aici relevantă, ci nu în ultimul rând calitatea, identitatea noilor generaţii, modul cum populaţii întregi văd realitatea, o contestă şi o modelează. Mai repede decât pe calea conflictelor armate, harta lumii este permanent redesenată demografic, nefiind vorba doar de rata naşterilor sau de gradul de îmbătrânire al populaţiei, ci inclusiv de mişcările de imigrare şi respectiv emigrare. Tributari imaginii statului naţional modern, centrat pe miezul său cultural şi populaţional istoric, perceput ca fiind imuabil, nu mai suntem conştienţi că în plin secol XXI au loc adevărate migraţii de la sud către nord şi de la est la vest. Doar anul trecut, de pildă, aproape 200 000 de persoane au imigrat în Franţa. Tot în 2010, Canada a oferit unui număr de 280 636 de imigranţi rezidenţa permanentă. Asemeni plăcilor tectonice din geofizică, echilibrul social al lumii este rezultatul unor procese la mare adâncime care, episodic, erup la suprafaţă, lăsând în urmă noi forme de relief, noi situaţii.

Globalizarea schimbă reperele

Pe lângă amploarea exploziei demografice din ultimele decenii şi a fenomenului imigraţionist, un alt factor care grăbeşte reconfigurarea reperelor ştiute până acum este globalizarea tradusă printr-o capacitate comunicaţională şi de transport fără precedent. Milioane de oameni se află zilnic în avioane, maşini sau trenuri, alte miliarde de contemporani transmit şi primesc informaţii din toate punctele globului, participă indirect la evenimentele majore, urmăresc cu interes la televizor o nuntă regală sau se lasă cuprinşi de febra unui campionat sportiv. Tuturor acestora se adaugă o categorie de „turişti” fără voie. Potrivit datelor Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, peste 40 de milioane au trebuit să îşi părăsească în 2010 ţările de origine.[10] Recentele răsturnări politice din Maghreb au avut printre altele şi efectul îngroşării rândurilor refugiaţilor, dintre care nu puţini doresc să ajungă, la capătul unei traversări aventuroase a Mediteranei, în Europa.[11]

„Odată cu creşterea nivelului de trai, familia europeană s-a micşorat”

Dinamica demografică este, cum am sugerat deja, orice altceva dar nu liniară. În timp ce pe continentul african asistăm la o adevărată explozie, în ciuda degradării condiţiilor de viaţă oricum precare, Europa îşi confirmă din punct de vedere statistic poziţia de „bătrân continent”. Pentru a parafraza un politician german, problema Europei în general este nu creşterea numărului populaţiei planetei, ci scăderea alarmantă a numărului propriilor cetăţeni. Evoluţia demografică a ultimelor decenii, mai ales după cel de al doilea război mondial, arată foarte limpede cum odată cu creşterea nivelului de trai, a siguranţei materiale şi a speranţei de viaţă, familia europeană s-a micşorat, copiii singuri la părinţi devenind regula. Aceştia moştenesc în întregime resursele pe care altă dată le-ar fi împărţit cu fraţii lor, ceea ce le influenţează mentalitatea şi comportamentul. Contractul dintre generaţii este rupt şi piramida populaţională complet răsturnată, din ce în ce mai mulţi vârstnici fiind în seama a din ce în ce mai puţini tineri. Însuşi statul social european, admirat şi invidiat de non-europeni, începe să prezinte simptomele suprasolicitării, sistemul medical sau cel al pensiilor fiind pe termen mediu în pericol să se prăbuşească. În acest context, prezenţa imigranţilor, a turcilor în Germania sau a algerienilor în Franţa, pentru a da doar două exemple, având familii mari şi capabili să preia o serie de munci şi servicii pe care „indigenii” nu mai sunt dispuşi să le presteze, se dovedeşte o soluţie de moment şi o problemă de durată.

Distanţa dintre imigrare şi integrare

Chestiunea raportului dintre populaţiile istorice şi alogeni în ţările europene având o etnogeneză complet diferită de cea a SUA, a Canadei sau a Australiei, construite oricum de la bun început pe fluxurile diferite de imigranţi, este una dintre cele mai delicate de pe agenda publică. Dezbaterea provocată în spaţiul de limbă germană, în urmă cu mai bine de un an, de cartea lui Sarrazin[12], al cărei titlu ar putea fi tradus cam aşa: Germania se autodesfiinţează. Cum ne jucăm noi cu propria ţară, a fost deosebit de sugestivă pentru mai multe fenomene în acelaşi timp: de la refuzul sistematic al clasei diriguitoare de a se confrunta obiectiv, dincolo de ideologie, cu problematica imigraţionistă şi cu limitele multiculturalismului de până acum la polarizarea excesivă prin cultivarea fie a unei corectitudini politice agresive, fie a unei xenofobii deopotrivă de violentă. Interesant este faptul că fronturile nu traversează doar comunităţile de străini, ci mai cu seamă peisajul politic autohton, disensiunea între stânga şi dreapta fiind pe marginea măsurilor imigraţioniste mai mare decât în legătură cu cele economice.[13] Dezacordul îl regăsim inclusiv în discuţia dacă Turcia trebuie sau nu să adere la UE. Un aspect important în toate aceste confruntări îl reprezintă fără îndoială identitatea religioasă a alogenilor. În discursul cercurilor islamiste din Germania sau din alte ţări ale Europei de Vest, dar şi din Bosnia sau Kosovo, se poate citi cel mai bine de ce este atât de mare distanţa dintre imigrare şi integrare. În orice caz, cu deja peste 12 milioane de musulmani în mai puţin de jumătate de secol, majoritatea născuţi aici, Europa nu va putea ocoli această temă multă vreme de acum încolo. Altminteri formulat, ar fi eroare majoră, mai ales din partea decidenţilor politici, să nu se recunoască raportul din ce în ce mai strâns dintre profilul demografic şi cel social, cultural sau religios, din această perspectivă Europa fiind pentru unii analişti un continent în curs de colonizare.[14]

„Dăm semne de îmbătrânire precum statele prospere”

România oferă din punct de vedere demografic o imagine foarte „europeană”. Pe de o parte, înainte de a ne bucura de standardele UE, dăm semne de îmbătrânire precum statele prospere. Potrivit datelor prezentate în iunie 2011 de Agenţia Europeană de Statistică (Eurostat), populaţia României va ajunge în 2060 la aproximativ 17 milioane, ponderea bătrânilor urmând să fie peste media UE.[15] La concluzii similare ajunge şi raportul ONU publicat tot în vara anului trecut. Sigur, statistica este o ştiinţă a probabilităţilor calculate prin modele matematice, ceea ce însă nu înseamnă că tendinţele descrise nu trebuiesc luate în serios. Pe de altă parte, românii sunt una dintre cele mai mobile naţiuni. După 1989, exilul anticomunist s-a transformat rapid într-o diasporă economică, pe cât de puternică financiar pe atât de derutată în ţesătura ei socială. Doar în cadrul UE trăieşte o comunitate de aproape 3 milioane de români plecaţi. În anul economic de vârf 2008, românii din străinătate au transferat în ţară peste 9 miliarde de dolari, una dintre urmările crizei de după aceea fiind înjumătăţirea treptată a sumei, fapt reflectat în balanţa de plăţi.[16] Costurile sociale sunt însă contradictorii: dorind să muncească pentru un viitor mai bun, părinţii şi-au lăsat copiii rudelor sau vecinilor din ţară, fenomenul straniu al semi-orfanilor temporari fiind între timp intens mediatizat. Migraţia forţei de muncă se resimte acasă, la ora actuală România având, potrivit statisticii din august 2011 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, doar 53% din populaţie implicată într-un raport economic.[17] Dacă scădem de aici pe cei aproximativ 1,5 milioane de angajaţi ai statului (la mijlocul lui 2010), pe şomeri şi pe cei activi pe piaţa neagră a muncii, atunci avem imaginea reală a antreprenoriatului românesc la două decenii de la căderea comunismului.

„Mesajul anti-avort al Bisericii nu se face auzit suficient, iar Taina Căsătoriei este oficiată ca un serviciu contra cost”

2011 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din România anul omagial (sic!) al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii. În afara deja obişnuitelor simpozioane, mai mult sau mai puţin inspirate, un lucru este cert: majoritară fiind, Bisericii Ortodoxe îi revine o misiune spirituală şi socială de o importanţă capitală. Ceea ce în secolele trecute a fost lupta de apărare şi apoi de emancipare naţională este azi, în faţa acestor date şi tendinţe demografice, necesitatea de a promova cultura vieţii. Din păcate, mesajul anti-avort al Bisericii nu se face auzit suficient în societatea românească de azi. La fel, cum am amintit deja, nu avem o voce distinctă, avizată şi constructivă într-o perioadă de reformare a politicilor sociale, majoritatea măsurilor afectând de o manieră sau alta familia. În ciuda parteneriatului social dintre stat şi cultele religioase, marile decizii se iau după criterii exclusiv contabile. La nivel pastoral, parohial, nu acordăm atenţia cuvenită catehezei prenupţiale, Taina Căsătoriei fiind oficiată ca un serviciu contra cost, programat în consecinţă, iar nu ca încununare a unui parcurs spiritual al viitorilor miri şi a naşilor sub îndrumarea preotului. Însuşi faptul de a fi rupt Cununia de Liturghie este problematic şi, la rigoare, împotriva spiritului canoanelor.[18] Ca să nu mai amintim de transformarea şi a momentului baptismal într-unul monden, fără nicio conotaţie mistagogică, de întărire în credinţă a familiei celui botezat. Toate aceste minusuri nu le putem îndrepta decât dacă ne asumăm în profunzime consecinţele Naşterii Celui care a venit pe lume pe când populaţia era departe de primul miliard, dar când, iată, se făceau deja recensăminte şi statistici.

Familia ca temă social-teologică: documentul rus din 2000

 Receptate cu precădere în mediile non-ortodoxe, documentele social-teologice ale Bisericii Ortodoxe din Rusia, mai ales din 2000 încoace, au reuşit să ocupe cumva rubrica etică a Ortodoxiei în ansamblu. Frecvent, la întrebarea dacă teologia ortodoxă are şi o componentă etică, răspunsul indică documentele redactate la Moscova. Din raţiuni de spaţiu, nu este cazul să intrăm în detaliile acestei situaţii. Ceea ce însă ar merita să fie precizat, chiar şi în treacăt, este faptul că Ortodoxia universală nu cunoaşte un centru doctrinar şi canonic dinspre care să emane poziţii sau declaraţii. Evident, scaunului de Constantinopol îi revine în continuare un loc de cinste, iar Patriarhul Ecumenic este în ierarhia ortodoxă primus inter pares. Nu este mai puţin adevărat că datorită angajamentului ecologic al Patriarhilor Dimitrie şi Bartolomeu, Ortodoxia s-a făcut mai bine cunoscută în ultimele decenii şi a contrazis clişeul larg răspândit că ar fi o Biserică eminamente meditativă, contemplativă, pasivă şi paseistă, aproape deloc ancorată în realitatea prezentă.

Documentul Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, aprobat de către Sinodul jubiliar din 2000, este în contextul doar schiţat mai sus un reper, fără să aibă şi caracterul unui model obligatoriu.[19] Ignorând pentru moment disputa privind încadrarea lui într-o anumită tipologie de document teologic, el oferă o sinteză a principalelor afirmaţii ortodoxe pe marginea unei agende sociale de maximă actualitate. Asemeni unui alt document rus, mai redus ca dimensiuni, dedicat drepturilor omului şi publicat în 2008[20], cel din 2000 a fost superficial receptat la noi, bucurându-se în schimb de traduceri şi comentarii largi în spaţiul inter-confesional apusean. Ne oprim aici asupra capitolului dedicat „Problemelor moralităţii personale, familiale şi sociale” nu doar pentru a ilustra tema conferinţei noastre, dar şi din dorinţa facilitării procesului de receptio a documentului în ansamblu. Acest fapt justifică, după mine, citarea in extenso a pasajelor relevante.[21]

„Căsătoria albă” deformează sensul familiei

Prima secţiune a capitolului X, „Problemele moralităţii personale, familiale şi sociale”,  trece în revistă principalele date ale referatului facerii din revelaţia biblică şi atinge o problemă importantă din punctul de vedere al raportului dintre asceză şi viaţa de cuplu:

Dând o înaltă apreciere ascezei fecioriei de bunăvoie de dragul lui Hristos şi al Evangheliei şi recunoscând rolul deosebit al monahismului atât în istorie, cât şi în viaţa sa contemporană, Biserica n-a discreditat niciodată căsătoria, ci i-a condamnat pe cei care degradau relaţiile conjugale dintr-o năzuinţă greşit înţeleasă spre curăţie. (X, 1)[22]

Cunoscută şi drept „căsătoria albă” (în rusă: белый брак), înţelegerea soţilor de a trăi în abstinenţă, nemotivaţi fiind nici de vârstă şi nici de boală, ca şi cum ar fi frate şi soră la propriu, este considerată în mod eronat de unii drept alternativă la monahism, ceea ce deformează nu doar viaţa călugărească, dar şi sensul familiei. Documentul teologic rus sancţionează aici o practică relativ răspândită în perioada comunistă, când numărul mănăstirilor era foarte mic. Autorii textului aduc în sprijinul corectivului lor argumente biblice, din tradiţia canonică şi din legislaţia bisericească locală:

Apostolul Pavel, care personal alesese fecioria şi-i îndemna pe alţii să-l imite în aceasta (1 Co 7, 8), îi condamnă însă pe cei care vorbesc „cu făţărnicia unor mincinoşi însemnaţi cu fierul roşu în propriile lor cugete oprind de la căsătorie…” (1 Tim 4, 2–3). Canonul 51 apostolic spune: „Dacă cineva se abţine de la căsătorie… nu pentru nevoinţa înfrânării, ci din silă faţă de ea, uitând că Dumnezeu, Care l-a făcut pe om, l-a făcut bărbat şi femeie şi defăimând în acest chip lucrarea Creatorului, sau să se îndrepte sau să fie depus şi scos afară din Biserică”. Această regulă e dezvoltată de canoanele 1, 9, 10 ale Sinodului din Gangra: „Dacă cineva blamează căsătoria, sau detestă şi se scârbeşte de femeia credincioasă şi cucernică care se culcă cu bărbatul ei sau o blamează ca şi cum n-ar putea intra în Împărăţia [lui Dumnezeu], să fie anatema. Dacă cineva trăieşte în feciorie sau în înfrânare, abţinându-se de la căsătorie din scârbă faţă de ea, nu de dragul frumuseţii şi sfinţeniei fecioriei, să fie anatema. Dacă cineva dintre cei care trăiesc în feciorie pentru Domnul se va înălţa deasupra celor uniţi prin căsătorie, să fie anatema”. Referindu-se la aceste canoane, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în hotărârea sa din 28 decembrie 1998, a subliniat „inadmisibilitatea unei atitudini negative sau arogante faţă de căsătorie”. (X, 1)

Căsătoria nu este doar un simplu contract juridic

A doua secţiune a capitolului trece în revistă încadrarea căsătoriei în dreptul roman, modul cum a fost definită şi practicată, noutăţile survenite odată cu Creştinismul. În afara citatului arhicunoscut şi controvers interpretat, mai ales în exegeza feministă, din Efeseni 5, 22-33, documentul face o precizare de istorie liturgică deosebit de preţioasă: pentru creştini, căsătoria a devenit nu un simplu contract juridic sau un mijloc de perpetuare a speciei şi satisfacere a unor nevoi naturale vremelnice, ci, potrivit Sfântului Ioan Hrisostom, „o taină a iubirii”, o unire veşnică a soţilor în Hristos. De la început, creştinii au pecetluit căsătoria prin binecuvântarea Bisericii şi totodată împărtăşirea de Euharistie, care este cea mai veche formă de săvârşire a Tainei Căsătoriei. (X, 2)

Critica pe care am enunţat-o mai sus în legătură cu ruperea Tainei Căsătoriei de Sfânta Liturghie este, iată, confirmată.

Diferenţa dintre percepţia ortodoxă şi cea catolică privind căsătoria ca act contractual

Acum, legat de aspectul juridic, fără a deschide o dezbatere inter-confesională, ar fi de spus că există în continuare o diferenţă notabilă între percepţia ortodoxă şi cea catolică privind căsătoria ca act contractual. În timp ce Ortodoxia insistă pe comuniunea de credinţă şi iubire a mirilor, de unde şi deschiderea către οἰκονομία, tradiţia canonică latină a dezvoltat un adevărat drept matrimonial, pe alocuri excesiv de reglementat şi, să o recunoaştem, dificil de mijlocit mentalităţii omului de azi. Aş dori, în contextul dat, să evoc pe scurt vizita la Rota Romana din Palazzo della Cancelleria de pe Corso Vittorio Emanuele II. Având privilegiul de a fi invitatul personal al decanului auditorilor, am petrecut o zi întreagă în discuţii tehnice privind diferitele procederi în cazurile de anulare a căsătoriei, de identificare a motivelor, de citare, inclusiv in absentia, a martorilor etc. Am văzut cu uimire şirul interminabil de dosare şi enorma corespondenţă zilnică, primită din întreaga lume. O mică armată de oameni deosebit de inteligenţi, majoritatea fiind doctori în drept profan şi eclezial deopotrivă, iar unii profesori, se ocupau cu ceea ce, metaforic, nemţii numesc Leichenprozesse: cei mai mulţi dintre părţile implicate nici nu ştiau că sunt judecaţi la Roma, procesele fiind de regulă iniţiate de dioceze şi în cele mai multe cazuri unilateral, adică de fostul soţ sau fosta soţie interesaţi/interesate de o dispensă în vederea unei viitoare, „adevărate” căsătorii. Mai amintesc aici, tot cu titlu personal, de situaţia unui bun prieten, catolic şi eminent profesor de istoria religiilor, care este de aproape o viaţă exclus sacramental din viaţa Bisericii latine pentru faptul de a se fi căsătorit cu o protestantă divorţată, el fiind însă la primul şi unicul mariaj. Limitele contractuale odată depăşite, legătura eclezială pare să fie pusă fundamental sub semnul întrebării. Nu insist. Au fost, cum spuneam, doar două observaţii marginalii prin care am dorit să subliniez că, adusă în contact cu viaţa, teologia îşi dezvăluie nu doar frumuseţea.

Biserica recunoaşte căsătoriile încheiate doar civil

Revenind la documentul rus, tot în a doua secţiune a capitolului, autorii acceptă că Biserica recunoaşte căsătoriile încheiate doar civil, cu condiţia să nu fie între rude apropiate. Este abordată şi situaţia celor care, pe durata comunismului, nu au putut să încheie şi căsătoria religioasă, documentul exprimându-se împotriva rigorismului unor preoţi care nu vedeau/văd cu ochi buni astfel de familii:

Pe 28 decembrie 1998, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse afirma cu regret că „unii duhovnici tind să considere ilegale căsătoriile civile sau să ceară desfacerea căsătoriei dintre soţi care, dintr-un motiv sau altul, au trăit împreună mulţi ani fără săvârşirea cununiei în biserică… Unii păstori duhovnici nu primesc la Împărtăşanie pe cei care trăiesc împreună «necununaţi», socotind astfel de căsătorii drept desfrânare”. În rezoluţia Sinodului se subliniază că „insistând asupra necesităţii căsătoriei bisericeşti, Sinodul aminteşte păstorilor că Biserica Ortodoxă respectă şi căsătoria civilă”. (X, 2)

Precizarea este importantă dacă ţinem cont că, în 2000, dar şi acum, procentul celor necununaţi sau chiar nebotezaţi din Rusia post-comunistă este în continuare semnificativ. Documentul insistă în continuare pe fundamentul spiritual al unei vieţi de familie, credinţa comună fiind liantul cel mai durabil dintre soţi:

Comunitatea de credinţă a soţilor care sunt membri ai trupului lui Hristos este o condiţie esenţială pentru o căsătorie autentic creştină şi bisericească. Numai familia unită în credinţă poate deveni acea „biserică din casă” (Rm 16, 5, Flm 1, 2), în care soţul şi soţia cresc alături de copiii lor în desăvârşire spirituală şi în cunoaşterea lui Dumnezeu. Absenţa unanimităţii este o ameninţare serioasă la adresa integrităţii unirii conjugale. Tocmai de aceea Biserica consideră de datoria ei să‑i îndemne pe credincioşi să se căsătorească „numai în Domnul” (1 Co 7, 39), adică să se căsătorească numai cu persoane care le împărtăşesc convingerile religioase. (X, 2)

În ce condiţii  este posibilă celebrarea căsătoriilor între creştinii ortodocşi şi cei catolici, sau cu membri ai vechilor Biserici Orientale şi protestanţi care mărturisesc credinţa în Dumnezeul Tri-Unic

Cum realitatea socială este marcată de diversitate, problema căsătoriilor mixte nu putea lipsi din capitolul dedicat familiei de documentul rus. Astfel, textul insistă asupra faptului că Biserica, de la începuturile sale istorice, a privit inclusiv căsătoria dintre un creştin şi o necreştină ca fiind deja un pas bun. Ulterior, poziţia avea să fie întărită în direcţia acceptării doar a căsătoriei între coreligionari. Cum aceasta nu este, mai ales într-o lume precum cea de azi, mereu posibilă, Biserica trebuie să facă dovada unei abordări nuanţate, fapt important inclusiv din perspectiva dialogului inter-confesional la nivel local şi mondial:

În conformitate cu vechile prescripţii canonice Biserica nu sfinţeşte nici astăzi prin cununie căsătoriile contractate între ortodocşi şi necreştini, recunoscându-le însă legalitatea şi nu socoteşte că cei ce se găsesc în ele trăiesc în desfrâu. Plecând de la consideraţii de economie pastorală, Biserica Ortodoxă Rusă consideră şi astăzi ca şi în trecut posibilă celebrarea căsătoriilor între creştinii ortodocşi şi cei catolici, sau cu membri ai vechilor Biserici Orientale şi protestanţi care mărturisesc credinţa în Dumnezeul Tri-Unic, cu condiţia ca astfel de căsătorii să aibă binecuvântarea Bisericii Ortodoxe iar copiii să fie crescuţi în credinţa ortodoxă. Această practică a fost menţinută în ultimele secole în majoritatea Bisericilor Ortodoxe. (X, 2)

Adulterul – singurul motiv major pentru divorţ

Accentul în următoarea secţiune este pus pe chimia interioară a familiei, pe crizele şi modul de a le depăşi în duh creştin. Rata mare a divorţurilor în Rusia, dar şi la noi, îndreptăţeşte îngrijorarea faţă de acest fenomen care trădează, nu de puţine ori, lipsa maturităţii, înainte de toate a celei spirituale:

Situaţia de azi, în care un număr însemnat de căsătorii se destramă îndeosebi printre tineri, produce o îngrijorare profundă. Situaţia a devenit o adevărată tragedie atât pentru persoane, cât şi pentru popor. (X, 3)

 După ce arată că adulterul este singurul motiv major pentru divorţ, documentul trimite la necesitatea unei pastoraţii de criză, insuficient practicată nu doar pentru că familiile aflate în asemenea situaţii nu caută ajutorul Bisericii, dar şi pentru că, aşa cum putem constata la noi, preoţii înşişi nu sunt mereu pregătiţi, formaţi pentru a se confrunta cu situaţii limită:

În cazul conflictelor de cele mai diferite genuri dintre soţi, Biserica vede sarcina ei pastorală în folosirea tuturor mijloacelor aflate la dispoziţia sa (învăţătura, rugăciunea, participarea la Sfintele Taine) pentru salvarea integrităţii căsătoriei şi prevenirea divorţului. Clericii sunt chemaţi să vorbească cu cei care doresc să se căsătorească explicându-le importanţa şi responsabilitatea pasului pe care urmează să-l facă. (X, 3)

În fond, cel puţin în ultimele două decenii, nu am observat o creştere a interesului formatorilor noştri (mă refer la Biserica Ortodoxă) pentru fructificarea pastorală a disciplinelor „profane” ajutătoare precum psihologia sau, de ce nu, psihanaliza. Dincolo de lipsa de experienţă şi vârsta tânără, care nu sunt în sine nici virtuţi, dar nici dezavantaje, bagajul cognitiv al unui viitor preot este la acest capitol de regulă înspăimântător de sărac. Or, ar fi util să se insiste pe caracterul dialogal, complementar Sfintei Taine a Spovedaniei, preotul fiind nu doar un părinte care îşi apără principiile, ci inclusiv un prieten capabil să înţeleagă şi să aplice regula duhovnicească în cunoştinţă de cauză, de la o situaţie la alta.

Motive care ar putea justifica divorţul, inclusiv din perspectivă bisericească

Documentul teologic rus ajunge să enumere şi celelalte motive care pot justifica, în cele din urmă, divorţul, inclusiv din perspectivă bisericească. Putem aici identifica o dublă ţesătură, prevederile nomocanonice bizantine amestecându-se cu elemente luate din dreptul eclezial latin. Textul face deloc întâmplător trimitere la o rezoluţie a Sinodului neîncheiat din 1918, momentul scurt de emancipare al Ortodoxiei din Rusia de sub tutela statului ţarist, pentru a intra imediat sub controlul celui comunist.

În 1918, în „Rezoluţia sa cu privire la motivele desfacerii căsătoriei consfinţite de Biserică”, Soborul local al Bisericii Ortodoxe Ruse recunoştea drept motive valide, pe lângă adulter şi o nouă căsătorie din partea uneia dintre părţi, motive precum căderea din Ortodoxie a unuia dintre soţi, perversiunile şi viciile contrare firii, impotenţa tăinuită înainte de căsătorie care înaintează în timpul căsătoriei sau apare ca urmare a unei automutilări intenţionate, contractarea leprei sau a sifilisului, dispariţia îndelungată fără veste, condamnarea la pedepse unite cu privarea de toate drepturile, atentatele la viaţa şi la sănătatea soţului sau copiilor, incestul, bolile mentale incurabile şi abandonarea cu rea intenţie a unuia dintre soţi. În prezent, pe această listă a motivelor desfacerii căsătoriei mai apar şi îmbolnăvirea de SIDA, constatarea medicală a unui alcoolism cronic sau dependenţe de droguri, sau comiterea de femeie a unui avort fără consimţământul soţului. (X, 3)

În acelaşi ton realist, adică iconomic, textul descrie cadrele între care poate funcţiona îngăduinţa Bisericii faţă de slăbiciunile umane. Să mai remarcăm aici şi enunţarea necesităţii catehezei pre-nupţiale, un instrument insuficient folosit, aşa cum deja am menţionat mai sus:

În scopul educaţiei duhovniceşti a celor care se căsătoresc şi consolidării relaţiilor conjugale, clericii sunt îndemnaţi să explice soţilor în convorbiri înainte de săvârşirea Tainei Cununiei că unirea conjugală încheiată în Biserică este indisolubilă, că la divorţ se poate recurge numai ca măsură extremă şi numai dacă soţii au comis fapte definite de Biserică drept motive pentru divorţ. Acordul la desfacerea căsătoriei bisericeşti nu poate fi dat de dragul unui capriciu sau pentru „confirmarea” unui divorţ civil. Totuşi, dacă divorţul este fapt împlinit — mai cu seamă dacă soţii trăiesc separat — iar restaurarea familiei nu mai e socotită posibilă, cu consimţământul păstorului poate fi îngăduit divorţul bisericesc. Biserica nu încurajează în nici un fel a doua căsătorie. Cu toate acestea, potrivit legii canonice, după un divorţ bisericesc legal este îngăduită căsătoria a doua a soţului nevinovat. Persoanelor a căror primă căsătorie s‑a desfăcut din vina lor le este îngăduită a doua căsătorie cu condiţia pocăinţei şi împlinirii epitimiilor în conformitate cu canoanele. (X, 3)

Această teologie iconomică a Ortodoxiei este aspectul cel mai frecvent admirat de unii canonişti latini[23], absenţa ei în Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium fiind regretată. Confruntaţi cu limitele practice ale inflexibilităţii canonice, mergând până la renunţarea la comuniunea cu Biserica latină, slujitorii acesteia văd cu ochi buni un principiu prin care duritatea legii este echilibrată de înţelepciunea aplicării ei. Ca să nu persiste nicio confuzie, iconomia nu trebuie însă interpretată, mai ales de către ortodocşi, drept ceea ce nu este: un cec în alb pentru greşeli oricum reparabile. Iconomia pune în evidenţă iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţie, iar nu complicitatea Acestuia!

„Distrugerea legăturilor familiale afectează în mod inevitabil dezvoltarea normală a copiilor”

Antepenultima secţiune a capitolului din document se dedică intimităţii care se construieşte în interiorul unei familii şi riscurilor de a o distruge. Pentru încă o dată este scoasă în evidenţă valoarea de matrice a familiei, sănătatea sau degradarea unei societăţi fiind vizibilă înainte de toate în modul de viaţă al comunităţii restrânse.[24] Afirmaţiile despre rolul formativ al familiei, despre importanţa constitutivă a afecţiunii în copilărie sunt nu doar profunde din punct de vedere teologic, dar pot fi confirmate inclusiv de psihanaliza clinică. Departe de a oferi un alibi, copilăria nefericită a unor bolnavi psihici, infractori sau inadaptaţi este momentul în care, la nivel personal, are loc „alungarea din Paradis”, o traumă înăbuşită, nu depăşită, prin excesul evazionist (droguri şi alte adicţii) sau prin cel de violenţă:

Ca biserică domestică, familia e un organism unic, ale cărui mădulare trăiesc şi îşi clădesc relaţiile pe baza legii iubirii. Experienţa relaţiilor familiale învaţă pe om să-şi depăşească egoismul păcătos şi pune bazele unei comunităţi civice sănătoase. Tocmai în familie, ca într-o şcoală a pietăţii, se formează şi întăreşte atitudinea dreaptă faţă de aproapele, şi deci faţă de poporul nostru şi societate ca întreg. Continuitatea vie a generaţiilor, care începe în familie, se continuă în iubirea faţă de strămoşi şi patrie, în sentimentul participării la istorie. De aceea e atât de primejdioasă distrugerea legăturilor tradiţionale între părinţi şi copii, la care, din nefericire, contribuie mult orânduirea vieţii societăţii contemporane. Diminuarea semnificaţiei sociale a maternităţii şi paternităţii în favoarea succeselor înregistrate de bărbaţi şi de femei în domeniul profesional duce la considerarea copiilor drept o povară nenecesară, şi contribuie de asemenea la creşterea înstrăinării şi antagonismului dintre generaţii. Rolul familiei în formarea personalităţii este excepţional şi nici o altă instituţie socială n-o poate înlocui. Distrugerea legăturilor familiale afectează în mod inevitabil dezvoltarea normală a copiilor lăsând în ei pentru toată viaţa o urmă lungă şi într-o anumită măsură de neşters. (X, 4)

Rolul şi valoarea femeii. Ce înseamnă chemarea femeii de a se supune bărbatului ei

Penultima secţiune tematizează rolul şi valoarea femeii, situându-se pe linia de mijloc dintre emanciparea de tip feminist şi imaginea patriarhală. Iarăşi, un paragraf deosebit de realist: Dând o înaltă apreciere rolului social al femeilor şi salutând egalitatea lor politică, culturală şi socială cu bărbaţii, Biserica se opune în acelaşi timp tendinţelor de diminuare a rolului femeii ca soţie şi mamă. Egalitatea fundamentală dintre sexe nu anulează distincţia lor naturală, nici nu înseamnă identi­tatea chemărilor lor atât în familie, cât şi în societate. Îndeosebi Biserica nu poate răstălmăci cuvintele Apostolului Pavel despre responsabilitatea specială a bărbatului, chemat să fie „cap femeii” pe care o iubeşte aşa cum Hristos Îşi iubeşte Biserica Sa, şi despre chemarea femeii de a se supune bărbatului ei aşa cum Biserica se supune lui Hristos (Ef 5, 22–23; Col 3, 18). În aceste cuvinte se vorbeşte desigur nu despre despotismul soţului sau despre robia femeii, ci despre întâietatea în responsabilitate, grijă şi iubire. Nu trebuie uitat că toţi creştinii sunt chemaţi să se „supună unul altuia întru frica de Dumnezeu” (Ef 5, 21). De aceea, „nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu” (1 Co 11, 11–12). (X, 5)

Sexualizarea excesivă.  Prostituţia şi propovăduirea aşa-zisei iubiri libere, condamnate de Biserică

Ultima secţiune a capitolului despre problemele moralităţii personale, familiale şi sociale din documentul social rus ia în discuţie tendinţa contemporană a sexualizării excesive, a „culturii corpului” (Alexandru Duţu) şi a ridicării barierelor culturale, morale şi chiar juridice dintre viaţa de familie şi desfrâu sau abuz. Dacă ţinem cont de faptul că majoritatea „exportului” de prostituţie în Europa occidentală provine din fostele ţări ale blocului comunist, atunci să considerăm rândurile de mai jos drept un apel la salvarea umanităţii, inclusiv în ipostaza desfigurată a acesteia:

Condamnând pornografia şi desfrâul, Biserica nu îndeamnă nicidecum la scârba faţă de trup sau faţă de intimitatea sexuală fiindcă relaţia trupească dintre bărbat şi femeie este binecuvântată de Dumnezeu în căsătorie unde ea devine izvorul perpetuării neamului omenesc şi exprimă iubirea castă, comuniunea deplină şi „armonia între sufletele şi trupurile” soţilor, pentru care se roagă Biserica în slujba de celebrare a Cununiei. Din contră, condamnare merită transformarea acestor relaţii caste şi cuviincioase potrivit planului lui Dumnezeu, şi a însuşi trupului omenesc în obiectele unei exploatări umilitoare şi într-un comerţ pentru obţinerea de plăceri egoiste, impersonale, lipsite de iubire şi degenerate. Din acest motiv, Biserica condamnă invariabil prostituţia şi propovăduirea aşa-zisei iubiri libere, în care intimitatea fizică este cu desăvârşire ruptă de comuniunea personală şi spirituală, de spiritul de sacrificiu şi de responsabilitatea integrală a unuia pentru altul, care se realizează numai într-o fidelitate conjugală pe viaţă. (X, 6)

Soluţii similare în cele două emisfere ale Creştinismului apostolic

Una peste alta, în loc de concluzie, cred că putem desprinde o dublă lecţie. Pe de o parte, în ciuda diferenţelor de natură canonică, dogmatică şi, inevitabil, de mentalitate, constatăm că spaţiul etic sau social-teologic este unul al întâlnirilor dintre cele două emisfere ale Creştinismului apostolic. Nu doar provocările, dar şi soluţiile sunt de multe ori similare. Pe de altă parte, în faţa crizei de sens şi de coeziune prin care trece Europa de azi, incapabilă să concilieze binele personal cu cel comun, răspunsul pe care îl dă familia – biologică, culturală şi spirituală – trebuie să stea în centrul propovăduirii ecleziale. La urma urmelor, consecvenţi paradoxului Creştinismului ca religie a întrupării, credibilitatea mărturiei despre Dumnezeu depinde într-o proporţie covârşitoare de mărturia practică despre om.

——————

Intervenţie în cadrul simpozionului internaţional Familia şi binele comun. Organizatori: Il Pontificio Istituto „Giovanni Paolo II“ per Studi su Matrimonio e Famiglia (Roma), Facultatea de Teologie Greco-Catolică a UBB, Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla. Cluj-Napoca, 14 octombrie 2011.

Observaţie:  intertitlurile şi explicaţiile foto ne aparţin.

Carte de vizită: Radu Preda s-a născut în 1972, la Galaţi. Teolog cu studii doctorale la Heidelberg, cu studii post-doctorale la Salonic şi cu experienţă de cercetare la Hanovra, a predat ocazional la Paris, Florenţa, Viena, fiind şi profesor-invitat (câte un an) la universităţi din Viena şi Hanovra. Lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, Radu Preda este şi director-fondator al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER) Cluj-Napoca, precum şi membru al mai multor organizaţii internaţionale („Gesellschaft für evangelische Theologie” – Bamberg, fiind membru în Consiliul de Administraţie al „Gesellschaft für Ostkirchenrecht”, Viena respectiv „European Forum of Orthodox Schools of Theology”, Bruxelles). Publică regulat în presa teologică germană. Câteva dintre cărţile pe care le-a scris: „Jurnal cu Petre Ţuţea”, „Ortodoxia şi ortodoxiile. Studii social-teologice”, „Biserica în stat – o invitaţie la dezbatere”, „Semnele vremii – lecturi social-teologice”, „Cultura dialogului-pledoarii şi exerciţii”, „Comunismul. O modernitate eşuată”.

Alte site-uri utile unde puteţi regăsi texte semnate de teologul Radu Preda: www.teologia-sociala.ro, www.inter-review.ro, www.inter-institute.ro.

Alte texte de acelaşi autor:

Pelerinaj în Ţara Sfântă: drumul hagiilor

Chiar dacă este sihastru în munţi, creştinul are un interlocutor: sună zilnic, prin rugăciune, la telefonul lui Dumnezeu. Şi, evident, i se răspunde

Preoţii nu au voie să trimită „cereri de prietenie” pe Facebook sau pe Twitter credincioşilor şi nici să accepte astfel de cereri de la necunoscuţi

Etica universitară: este mult mai greu să te lupţi cu corupţii universitari, decât cu corupţii mai puţin sau deloc şcoliţi

Societatea modernă: soţul sau soţia sunt înlocuiţi cu "parteneri de sex". Totul este facil şi fără obligaţii

Viaţa este prea scurtă ca să nu te bucuri de ea, apărat de politicile antidiscriminare

Pe Internet oamenilor li se oferă relaţii convenabile cu un simplu clik

Germanii cu disfuncţii sexuale pot să-şi găsească parteneri fără a fi stânjeniţi, deoarece a fost creat un site special pentru cei cu astfel de probleme.

Impotenţa, orgasmul prea rapid sau durerile în timpul actului sexual nu vor mai sta în calea găsirii unui partener, nemţii care suferă de aşa ceva având posibilitatea de a se înscrie pe site-ul unde se află oameni dispuşi să accepte problemele sexuale, potrivit „Hamburger Morgenpost” (www.mopo.de).

De altfel, această problemă trebuie abordată în mod direct încă de la înscrierea pe site, doritorii urmând să precizeze încă de la început (atunci când devin membri în respectiva „comunitate” virtuală) dacă acceptă un partener cu disfunţii sexuale, potrivit aceleiaşi surse. Acest lucru ar preveni, de exemplu, situaţiile delicate ale bărbaţilor cu erecţii slabe, descurajaţi să-şi caute pe cineva. Ţelul declarat al acestui site ar fi acceptarea problemelor partenerului în pat, mai spune „Hamburger Morgenpost”.Potrivit datelor statistice prezentate, unul din cinci adulţi suferă de disfuncţii sexuale. Acestor persoane le este teamă să-şi caute parteneri.

Înscriere cu reducere: 40 de euro de la 70! Membri din Germania, Austria, Elveţia

Când deschizi pagina indicată de „Hamburger Morgenpost”, te izbeşte în faţă bannerul cu trei cupluri. Din stânga, două femei îţi zâmbesc suav strânse una în alta. În centru se află o femeie şi un bărbat privindu-se în ochi, iar în partea dreaptă sunt înfăţişaţi doi bărbaţi în chiloţi, unul privindu-l drăgăstos pe celălalt şi punându-i mâna, posesiv, pe abdomen, într-o mângâiere fermă.

Existenţa unei secţiuni a site-ului destinată celor cu disfuncţii sexuale pare a fi o idee bună, date fiind problemele psihologice grave pe care le declanşează astfel de tulburări. Dincolo de această secţiune, celelalte abordări mai puţin disfuncţionale şochează sau dau de gândit cititorului cu privire la viitorul cuplului tradiţional în lumea modernă.

Este o realitate cunoscută faptul că în Occident – şi din ce în ce mai mult şi în România – accentul nu mai cade pe căsătorie, pe găsirea omului lângă care să trăieşti o viaţă întreagă, ci pe depistarea unor aventuri facile, „fără obligaţii”. Partenerii ocazionali pot fi ori de sex diferit, ori de acelaşi sex, dacă tot este acum legal şi legitim (iar politicile mondiale antidiscriminare funcţionează ca o armă eficientă împotriva clevetitorilor).

Căsătoria, cu binecuvântarea primită în biserică, nu pare să mai valoreze prea mult ori, cel puţin, nu mai are frumoasa însemnătate de acum 60 de ani, când în Europa se oficia un număr dublu de căsătorii faţă de zilele noastre. Acum par să conteze mai mult zicerile adânci „trăieşte-ţi clipa”, „viaţa e prea scurtă” sau relaţiile homosexuale, afişate cu ostentaţie (în Germania până şi copiii de 5 ani învaţă că relaţiile între parteneri de acelaşi sex sunt normale, mai multe detalii citiţi aici).

Având în vedere aceste evoluţii, nu este de mirare că găsirea partenerului de sex a ajuns să fie privită ca un sport favorit, fiind asemănătoare din multe puncte de vedere cu obsesia unora de a-şi modela anumite grupe de muşchi trăgând de fiare. Începutul acestei căutări poate fi şi pe internet, pe un site în care poţi să-ţi precizezi exact preferinţele sexuale şi să declari dacă te deranjează anumite disfuncţii sau perversiuni. La prima vedere, acest procedeu pare ca şi cum ai bifa, la sală, aparatele la care vrei să lucrezi, lăsându-le deoparte pe cele pe care nu doreşti să le încerci sau ca şi cum ţi-ai alege pantofii, din milioane de perechi care de care mai ciudate.

Îşi mai caută oamenii „jumătatea”?

Din datele prezentate în 2011 de Oficiul Federal de Statistică, în 2009 s-au înregistrat în Germania 378.400 de căsătorii. În ultimii 10 ani, numărul cuplurilor care au spus „DA” a scăzut cu 12 %. Acum 60 de ani, numărul de căsătorii încheiate era de peste 700.000.

Citiţi şi:

Sportul face parte din viaţa germanului

Fericirea profundă îi loveşte pe germani după 65 de ani

O carte „altfel”, în librăriile germane: copiii sunt învăţaţi că homosexualitatea este ceva normal

"Am luat testul şi acum mă relaxez!"

În Germania, copiii de 6 ani, înscrişi pentru clasa I, sunt acceptaţi la şcoală doar în urma unui control medical, care include, pe lângă consultul corporal, şi câteva probe concrete care vizează motricitatea, capacitatea de înţelegere şi de concentrare. Cine nu trece testul, mai merge o dată în clasa pregătitoare pentru şcoală. Totuşi, astfel de cazuri nu se repetă prea des, iar atunci când se întâmplă, părinţii nu fac caz de acest lucru. Despre copilul care nu trece testul se spune că „nu este încă pregătit” să meargă mai departe, dar aceasta nu înseamnă că el are o problemă de nerezolvat.

Copiii sunt testaţi în Germania de câteva ori, până să ajungă în clasa I. Începând de la 3-4 ani, medicul pediatru le testează atât motricitatea, cât şi limbajul  şi inteligenţa (nivelul de înţelegere, stabilirea relaţiilor între obiecte etc.). De pildă, la testarea motricităţii, copiii sunt puşi să deseneze ceva (la 4-5 ani pot face triunghiuri, cercuri, pătrate), apoi să sară într-un picior, să stea când într-un picior, când în celălalt; să meargă pe o linie dreaptă etc.

La proba de testare a dezvoltării limbajului şi a nivelului de înţelegere, copiilor li se arată imagini şi sunt puşi să recunoască despre ceea ce este vorba în acestea. Începând de la 4-5 ani imaginile care li se prezintă sunt complexe. Copiii trebuie să spună ce acţiune se petrece în imagini sau în succesiunea de imagini, să povestească „tabloul” pe care îl au în faţă. În jurul vârstei de 5 ani, ei trebuie să pună în ordinea potrivită imaginile, după acţiunile pe care acestea le înfăţişează. De exemplu o familie iese din casă, merge în parc, face picnic, apoi se întoarce când soarele este la apus, pregătindu-se de culcare. Acestea sunt doar câteva dintre „probele” testului care însoţeşte intrarea într-un nou an de viaţă.

În funcţie de rezultatele testului, părinţii primesc anumite recomandări sau câteodată chiar trimiteri la logoped, gimnastică sau ergoterapie. Atunci când există recomandarea de la medic, casele de asigurare vor plăti pentru aceste activităţi.

Gradul de dezvoltare al copilului contează nu numai pentru admiterea în clasa I, ci şi pentru avansarea de la o grupă la alta, în cadrul grădiniţei. Educatoarele, de pildă, au în vedere avansarea copilului de la o grupă la alta de preşcolari nu doar în funcţie de vârstă, ci şi în funcţie de dezvoltarea intelectuală şi emoţională a acestuia. Pe scurt, pe parcursul dezvoltării sale preşcolare, copilul va merge mai departe doar atunci când „este pregătit” să facă faţă unor noi cerinţe, principiu care se aplică şi la admiterea în clasa I.

Medicină şcolară: cu cât sunt descoperite mai repede problemele copilului, cu atât ele se pot corecta mai uşor

Obişnuiţi deja cu această mentalitate, părinţii privesc testările periodice ca fiind necesare şi folositoare. De aceea, ei consideră că posibila amânare a şcolii nu este un capăt de ţară, pentru că atât medicii, cât şi educatorii sau profesorii încearcă să aleagă soluţia cea mai bună pentru fiecare copil. Eventualele ambiţii ale părinţilor supăraţi că odraslele lor nu fac deocamdată faţă exigenţelor clasei pregătitoare sau admiterii în clasa întâi nu contează, atâta vreme cât specialiştii se pronunţă cu imparţialitate şi cu bună credinţă în cazul tuturor copiilor.

De altfel, şi în scrisoarea pe care o primesc acasă părinţii copilului care urmează să meargă în clasa I este explicată importanţa verificării stadiului de dezvoltare al copilului, din punct de vedere fizic, motric şi al dezvoltării vorbirii. Prin scrisori părinţii sunt sfătuiţi să coopereze atât cu medicii care se ocupă cu aceste controale-teste, cât şi cu reprezentanţii şcolilor, motivaţia fiind de asemenea clar exprimată: „Cu cât sunt descoperite mai devreme problemele copiilor, cu atât acestea se pot corecta mai uşor!”

În plus, plicul de la medicul special desemnat pentru asemenea controale mai conţine şi un formular cu date referitoare la sănătatea copilului (care trebuie completat de părinte), precum şi adresa cabinetului, schiţa zonei (cum se ajunge la cabinetul respectiv), data şi ora la care copilul trebuie dus la test. Dacă programarea nu poate fi respectată, părinţii trebuie să sune la medic pentru a fixa un alt termen.

La termenul stabilit, trebuie prezentate: carnetul de vaccinuri, „caietul galben” de sănătate (unde sunt trecute toate datele despre copil, de la naştere, inclusiv rezultatele testelor din fiecare an) şi, dacă este cazul, reţeta de ochelari sau celelalte trimiteri medicale. Acestora li se adaugă formularul cu întrebări-standard: ce boli a avut copilul, dacă este sub tratament, dacă a fost în spital şi de ce, dacă a fost operat, dacă primeşte medicamente, dacă a avut nevoie de anumite terapii (sport medical, logopedie, ergoterapie) etc. De altfel, şi la vizita propriu-zisă la medic, părintele care însoţeşte copilul va povesti despre tot ceea ce ţine de sănătatea micuţului, despre dezvoltarea sa, timp în care copilul este pus să desfăşoare o activitate oarecare (de pildă să coloreze ceva).

În ce constă testul pentru aspiranţii la statutul de „şcolar”?

Controlul corporal: test de auz, de vedere, ascultarea inimii şi a plămânilor; copilul este cântărit, măsurat.

Părinţii cu care am stat de vorbă ne-au povestit că, atunci când este descoperită o problemă, cum ar fi cea de acuitate vizuală sau auditivă, medicul care face verificările prescrie trimiteri către medicii de specialitate. Dacă din caietul cu vaccinuri rezultă că medicul pediatru a uitat să facă vreun vaccin, va primi şi acesta o scrisoare în care este atenţionat că vaccinul trebuie făcut.

În cazul copiilor mai plinuţi (fără a fi graşi, şi care în România ar fi consideraţi doar „bine făcuţi”), medicul calculează indicele de greutate corporală şi scrie recomandări pentru medicul de familie, mergând pănă la a-i sugera să prescrie în cazul „grăsuţului” o consultaţie la nutriţionist. Desigur, situaţiile care pot apărea sunt diferite de la un copil la altul.

UN MODEL DE TEST PENTRU CLASA I

Exemple de probe:

1. Copilului îi este arătată o figură (un triunghi care are pe latura de jos „decupată” o uşă, deci un semicerc), pe care trebuie să o copieze întocmai;
2. Copilului îi este arătat un alt desen, de exemplu o săgeată care are la coada ei două V-uri, pe care trebuie să o reproducă;
3. Copilul îşi va scrie numele;
4. Test joc – găsirea unui figuri care lipseşte, dintr-un şir. Copilului îi este arătat un tren de marfă, o locomotivă cu vagoane deschise, care poartă diferite forme geometrice. Un vagon este liber. În el copilul trebuie să indice ce ar trebui să fie acolo, să aleagă o figură (ascunsă) din desen. Acest „joc” se repetă de 7 ori;
5. Ce imagine nu aparţine şirului? Copilului îi sunt prezentate, pe rând, şase şiruri de imagini, din care va alege imaginea care nu se potriveşte în şirul respectiv. Deşi jocul se repetă de şase ori, doar într-un singur caz va explica de ce anume nu se potriveşte imaginea aleasă în şirul respectiv. De exemplu, copilul arată că un ou nu are ce căuta într-un şir de alune de diferite tipuri. Copilul explică, de exemplu, că alunele cresc în copac, le mănâncă veveriţele, iar oul este făcut de găină.
6. Proba de orientare în spaţiu. Copilului îi sunt arătate nouă imagini şi trebuie să indice poziţia diverselor obiecte (se verifică cunoaşterea noţiunilor de „în”, „lângă”, „în spate”, „în faţă”, „deasupra” etc.). De exemplu, în cazul testului de care dispunem noi: „pisica stă sub scaun”, „mărul este sub masă”, „mingea se află lângă poartă”, „zarul este în trompetă”, „broasca sare peste gard”, „prinţesa se află în (tractor) maşină”, „crocodilul stă întins între palmieri”, „zmeul se află în spatele copacului”, „zmeul este în faţa copacului”.
7. Copilului i se dă un cuvânt, asociat cu imaginea corespunzătoare, şi trebuie să spună care este pluralul acelui cuvânt, de exemplu „o banană/două banane”. Proba se repetă pentru circa opt cuvinte.
8. Copilul trebuie să repete după medic nişte sunete, „cuvinte care nu există”. De exemplu: la-ma-lo, ne-ta-por, me-zu-ra-tis, ti-lu-ma, ku-bi-ma-lo, an-gi-tam.
9. Copilului îi sunt arătate imagini, trebuie să spună ceea ce vede în ele (aproximativ 16 imagini).
10. Proba de sport. Copilul stă pe un covoraş care are o dungă groasă pe mijloc. Trebuie să sară lateral dintr-o parte în alta, fără să calce linia şi cât de repede poate, până aude ”Stop”. În tot acest timp medicul cronometrează, pentru a vedea dacă sunt respectate baremele.

Toţi copiii de 6 ani pe care i-am întrebat cum a fost la testul pe care l-au susţinut recent ne-au mărturisit că „foarte uşor”. Acest test vă ajută să vă faceţi o idee despre ceea ce înseamnă controlul respectiv în Germania.

Citiţi şi:

Clasa pregătitoare pentru şcoală, obligatorie în Germania

Cum fentează nemţii autorităţile pentru a-şi băga copilul la o şcoală mai bună?

Ce facem cu copilul în vacanţă dacă nu avem bonă?

Întrecerile şi ambiţiile româneşti ruinează psihicul copilului